După afirmarea expresiilor istorice ce se vor sau s-au vrut insultătoare ca, „legionarule”, „securistule”, „comunistule”, etc. iatăcă a venit și vremea unei sintagme noi: „oligarhule”, pronunțatăde românii pro-Băsescu. „Oligarhia” este clișeul zilelor noastre, iar „oligarhul” a devenit o înjurăturăadresatăadversarilor politici. Folosirea în exces a conceptului l-a golit de semnificații. Cea mai mare parte a electoratului a perceput că este „ceva de rău”; acum, fiecare dintre liderii politici sau dintre partide dorește săarate că adversarul său este condus de oligarhi. Din perspectiva discursului, nimeni nu reușește totuși săabuzeze de acest concept cu mai mare impact decât cel care l-a impus pe piață, Traian Băsescu. Acesta a creat o temă, pe care a arestat-o, și nici unul dintre adversarii săi nu pare acum capabil săși-o revendice. Nu voi a intra în detalii legate de ceea ce înseamnă oligarhia. În fond, este suficient săacceptăm că este vorba despre „ceva rău”. L-am auzit pe Traian Băsescu vorbind despre oligarhia tranziției, care a influențat decizia politică în ultimii 17 ani, plasându-se în apropierea oamenilor de stat sau a celor din administrația locală. Auzim vorbindu-se despre aceeași oameni de afaceri care, datoritărelațiilor strânse cu mediul politic, au reușit săîși crească averile prin afaceri „sprijinite” într-o formă sau alta de instituțiile statului. Nimeni nu neagăpartea de adevăr din discursul președintelui Băsescu. Nici președintele, nici ceilalți politicieni, pentru care „oligarhia” a devenit temăde discurs, nu vorbesc foarte multe despre liderii care, timp de 17 ani, au dominat viața politică și nu au acceptat niciodatăpunerea în discuție a propriilor poziții. Anul 2004 a reprezentat din multe puncte de vedere un semnal că se dorește promovarea de politicieni noi, al că ror comportament și atitudine săredea încrederea electoratului în clasa politică . În Față , partidele au făcut eforturi săscoatăoameni tineri, care săîși dovedească aptitudinile. În Parlament, peste jumătate dintre senatori și deputați se aflăla primul mandat. În Guvern, la începutul mandatului fuseserănumiți oameni tineri, dornici de afirmare. Și în perioada Guvernului Năstase existase această tendință, dar mizele erau de altănatură.
Ce ne-au arătat însă ultimii doi ani ai vieții politice românești? O mare parte a tinerilor care au fost scoși în Față nu au confirmat. O altăparte a preferat săia „trena” liderilor de partide, pierzându-și identitatea, devenind doar purtători secundari de mesaj ai unor politicieni versați. Fărăa critica neapărat acest fapt, nu poate trece neobservatătendința partidelor de a-și relansa vechii lideri, de a face din nou apel la aceleași personalități care au sedus sau dezamăgit odatăelectoratul. Nu putem vorbi în acest moment de o vinăa clasei politice, ci mai degrabăde o crizăinternă. Într-un moment în care lupta politică este acerbă, tendința aproape naturalăeste aceea de a face apel la „experiență”, la cei care au mai trecut prin așa ceva sau care cunosc măruntaiele politice îndeajuns de mult încât săfie încă utili. Pentru acești lideri politici, dorința de a reveni sau de a rămâne fie în atenția publică , fie pe zona „politicii active” nu este blamabilă. Nu li se poate cere sărefuze (re)implicarea. Influența lor însă începe săse vadăîn acțiunile, dar mai ales în imaginea partidelor din care fac parte. Criza internăa clasei politice derivătocmai din această situație. La 17 ani de la Revoluție, clasa politică românească nu a produs o alternativăserioasăla acei lideri care s-au aflat în vârful piramidei din primele zile de După evenimentele din 1989 (în unele cazuri, chiar și înainte). Ceea ce s-a produs a fost o permutare între lideri. Frâiele puterii și ale influenței în politică s-au învârtit de cele mai multe ori în mâinile acelorași politicieni. În anul de grație 2007, din cauzele mai sus amintite, a vedea în criza suspendării președintelui Băsescu o confruntare între acesta și Ion Iliescu a fost ușor de impus. Fostul președinte, din dorința de a-și apăra propriul model prezidențial în fața contestatarului, a intrat în acest joc cu mare plăcere. Fostul și actualul șef al statului au devenit simbolurile celei mai aprige bătălii politice din ultimii 17 ani, Băsescu prezentându-se drept alternativăla tipul de politică și politician care a dominat această perioadă . Cât a contat Ion Iliescu în suspendarea lui Traian Băsescu nu se poate spune în mod concret, dar ideea unei astfel de implică ri, chiar coordonări a fost parțial impusă. Opoziția între Ion Iliescu și Băsescu nu reprezintăaltceva decât o luptăîn interiorul „oligarhiei politice”, din care pierd în fapt tocmai acei lideri politici care au intrat în „trena” celor doi. Aceștia au ratat, din motive diferite, mare parte a șanselor de a se putea constitui drept alternative. De ce și cine sunt aceștia sunt evidente inutil de expus.