” Câteva familii din Galicea trăiesc la limita existenței
” hăituiți în permanențăde foamete și prea multămizerie, speranța de mai bine se năruie cu fiecare clipăcare trece, ca un castel de nisip. Trăiesc de pe azi pe mâine, învârtindu-se fărăieșire în labirintul sumbru al vieții, ca sub un blestem divin aruncat, fărărost, asupra lor. Dumnezeu i-a abandonat suferinței, transformându-le destinul într-un Infern continuu, din care, din păcate, nu existănici măcar o singurăcale de scă pare. Locuiesc în case insalubre și dărăpănate, în care soarele abia dacă pătrunde prin ferestrele mici și prea murdare
Undeva, la marginea comunei vâlcene Galicea, câteva familii trăiesc într-o sărăcie inimaginabilă, de coșmar. Condamnați pe nedrept la o existențăplină de neajunsuri, acești oameni trăiesc drame interioare atât de profunde, încât, atunci când încerci săle transpui în cuvinte, își pierd din semnificație. Par lipsite de valoare. Hăituiți în permanențăde foamete și prea multămizerie, speranța de mai bine se năruie cu fiecare clipăcare trece, ca un castel de nisip. Trăiesc de pe azi pe mâine, învârtindu-se fărăieșire în labirintul sumbru al vieții, ca sub un blestem divin aruncat, fărărost, asupra lor. Dumnezeu i-a abandonat suferinței, transformându-le destinul într-un Infern continuu, din care, din păcate, nu existănici măcar o singurăcale de scă pare. Locuiesc în case insalubre și dărăpănate, în care soarele abia dacă pătrunde prin ferestrele mici și prea murdare.
Crescuți în mizerie
Pentru a ajunge la familia Dicu, trebuie săurci, câteva minute bune, un dâmb noroios, croit printr-o pădure sordidăce-ți dăfiori reci pe șira spinării. Chiar în fața casei, un munte de gunoaie se descompune încet la soare. lângă noi, merge încet și nesigur asistentul social al Primăriei Galicea, o doamnărespectoasăși destul de vorbăreață. Se opintește puțin la urcuș și ne aratăcă undeva, lângă resturile menajere, cineva a săpat niște trepte de pământ, aproape distruse de stihiile naturii.
Și parcă simți cum sărăcia „respiră” macabru prin porii locuinței, o maghernițăvulgar construită. lângă ea, e o alta mai mică ce seamănăperfect cu un beci. „Aici, zice asistentul, stăbăiatul cel mai mare al lui Dicu, care s-a că sătorit, de curând. Are vreo doi sau trei copii”. Clădirea e atât de mică , încât pare construităpentru o familie de nai. „Or fi acasă?” – am întrebat noi. Pentru câteva minute, rămânem cu toții nemișcați în mijlocul curții, ca încremeniți.
Vinovați doar pentru că există
Deodată, din casăse aud niște râsete de copii. Par că se joacă . „Puștii sunt singuri acasă, cred. Ai lor sunt la muncă sau, cine știe, așa aiurea prin sat” – ne spune asistentul pe un ton foarte scă zut, de parcă ar fi vorbit doar pentru sine. Apasăpe clanță. Intrăm. Casa are două camere mici și murdare și ziduri crăpate și friguroase. Pe o dormezăcu aproape toate arcurile ieșite, doarme o pisică mare. Nu ne bagăîn seamă. Toarce încet cu ochii închiși ca mângâiatăde o mânănevăzută. În încă perea cealaltămai mulți ochișori nevinovați de copil ne privesc blând, cu interes. Sunt cinci băieți. Au picioarele goale, deși afarăvântul șuierăde parcă vrea săaducă cu el sfârșitul lumii – și zdrențele pe care le poartă, curg de pe ei. lângă ușă, un băiețel de vreo trei ani, îmbrăcat doar într-un tricou foarte murdar, strânge la piept o jucă rie ruptă, uzată. Îi spune ceva. Nu am înțeles ce. Puțin mai încolo, cocoțat în pat, un altul stăcu capul în jos, rușinat, frământând de zor, între mânuțele-i mici o perdea înnegrităde la fum. E roșu la Față . „Eu sunt cel mai mare. Am 11 ani” – spune cu mândrie copilul, ridicându-se în picioare, drept ca o lumânare. „Am grijăde cei mai mici, că tata e la poștă. Are o treabăacolo. Nu văjucați cu noi?” – întreabăel, bucuros.
Castelul din lego
Se așterne tăcerea. Un râset zglobiu o rupe. Un băiețel cu chip de înger murdar, îmbrăcat sărăcă cios, ni se agațăde picior: „Uite, uite, ce am făcut eu ” – zice el, arătând cu mânuța spre câteva piese lego sparte și decolorate, construite în chip de castel. Asistentul de la primărie nu mai spune nimic. Se uităcând la micuți, când la noi, de parcă ar duce un dialog cu propria-i conștiință. Sau poate, ca și noi, e dureros de lucidă, că atunci când jucă riile vor rămâne doar amintiri din lumea magică a copilăriei, îi așteaptăo existențăde calvar. Iar ochii lor de copil vor fi plini de tristețe și griji. „Trăiesc, cu toții, doar din ajutorul social. Părinților lor nu prea le place munca. însă , copii au făcut o grămadă, fărăsăle pese că nu au cu ce-i hrăni. Îi chinuie, fărărost. Săracii ” – mărturisește asistentul social, oftând. „Voi ați mâncat azi?” – întreabăea. „Încă , nu. Poate mai încolo” – spune băiatul cel mare, supărat că i-a reamintit de o senzație pe care încerca din răsputeri săo ignore. Săo uite de tot, dacă se putea.
În beznă
Pe o măsuță, sunt așezate câteva lămpi cu motorină. Asistentul social spune că familia Dicu nu a avut electricitate niciodată. „Mănâncă la lampăsau la lumina lumânării. Am vorbit cu cei de la Electrica. Au spus că trebuie sădea câteva milioane bune, dacă vor săse racordeze la electricitate. Nu au de unde. De abia dacă le ajung banii să mănânce” – a mai spus asistentul social. Dintre cei cinci micuți, doar unul este la școală. Vrea săînvețe, săajungămare. Nu știe dacă va reuși, însă , spune că va încerca. Plecă m, deși copiii ne roagăsămai rămânem puțin. Sunt de mult timp singuri. Ușa – pe ale că rei margini e prinsăo bucatăde păturăsănu intre frigul – nu are clanță. Doar un zăvor mare și greu de fier. „În casa asta și în beciul de lângă trăiesc 11 oameni. Într-o sărăcie oarbă” – concluzioneazăasistentul social, privind printre ulucile depărtate ale gardului.
În așteptarea luminii
La câțiva zeci de metri, mai sus, e o altăgospodărie fărăelectricitate. Și aici, sărăcia e la ea acasă. două gâște țipăde mama focului, iar un gâscan ne sâsâie nervos. În prispa casei, o bătrânăne face cu mâna. Gonește păsările cu un lemn și le trage o înjurătură. „Da, ce este? Pentru ce ați venit? ” – a întrebat ea. Ne prezentăm. „Aaa, sunteți de la ziar. Poate ne ajutați și pe noi săne dea lumină. că ni se tot promite. Dumneavoastrăputeți ” – a spus ea, ceva mai bucuroasă. Casa în care locuiește Alexandrina Idu e veche și părăginită. Locuiește cu cei trei fii ai săi, care muncesc, cu ziua, pe unde apucă . „E rău de tot fărăcurent. E vai de capul nostru. Stăm la lumina lumânării ” – povestește Alexandrina, supărată. „Băieții mei sunt toți de însurat, dar ce fatăvrea săvinăsăstea aici, într-o casăvai de lume, fărăcurent?” – zice ea, sec. Singurul venit al Alexandrinei, este o pensie de 1,6 milioane lei vechi, din care trebuie să-și cumpere medicamentele pentru plămâni, inimăși ficat. Nu mai rămâne cu nimic.
Și ca și cum atâta durere umanănu ar fi fost suficientă, asistentul social, ne-a povestit că mai existădouă familii care trăiesc într-o mizerie mai cruntă. „Greu de imaginat” – ne-am spus. Am acceptat, deși cu inima strânsă.
Condamnați la sărăcie
Iuliana Tache are 5 copii și, în 2004, a rămas văduvă. Cel mai mic are aproape 3 ani, iar cel mai mare 12. Locuiesc într-o clădire de birouri a fostului CAP, într-o singurăîncă pere. Cea mai mare dorințăa femeii este să-și poatăcumpăra un dulap, în care săpunăhainele copiilor. „E cam scump, nu știu dacă voi putea” – spune ea, arătând grămada de îmbrăcă minte, aranjatăpe jos. Robert, copilul cel mic, doarme liniștit, adâncit în lumea viselor. E mai blond decât toți ceilalți și are o Față angelică . Îmbrăcat sumar cu o salopetăcare i-a rămas prea scurtă, băiatul cel mare îi cere Iulianei, în șoaptă, ceva de mâncare. însă , femeia îl ignoră, făcându-i semn că are musafiri. Iese din nou la joacă . „Mereu vor dulciuri. De unde atâția bani? Sunt toate scumpe ” – zice ea supărată, aprinzându-și o țigară. „De mâncare le dau și eu ce pot. Fasole, cartofi, piure Cam atât. Altceva nu prea-mi permit „- mărturisește mama băieților. Iuliana nu mai vrea niciun copil. Are, deja, susține ea, prea mulți. „Nu mai vreau. Ãștia mi-au mâncat urechile. Și, oricum, nu mai am cu cine săfac ” – râde femeia. „Am mai avut o fată. Da’ mi-a murit la naștere. Așa a fost săfie ” – își amintește ea. Băiatul cel mare se întoarce. S-a săturat de bătut mingea. Ia caietele și că rțile și se apucă să-și facă temele pentru la școală. Scrie pe genunchi. Nu-și permit luxul săcumpere o măsuță. Ceilalți copii rămân tăcuți. Nu prea le plac necunoscuții. Par nefericiți. Tare nefericiți. Iuliana e dezinvoltăși vorbește cu prea multăușurința despre sărăcia la care și-a condamnat copiii. Nu vrea compasiunea nimănui, însă , nici nu luptăpentru viitorul micuților. Ea s-a resemnat cu soarta. Vrea ca și băieții ei săfacă la fel. „Aș vrea să măangajez, dar nu știu unde. Mai muncesc cu ziua. Din când în când ” – zice ea, trăgând cu nesaț din țigară.
Degradare umană
În aceeași clădire – a fostului CAP – într-o altăcă măruță, locuiește o familie cu trei copii. Au doi băieți și o fată, de cinci ani. Marius Mladin și Sorina Moacă trăiesc în concubinaj de vreo câțiva ani. Încă perea în care trăiesc e atât de infectăcă -ți vine amețeală. Miroase oribil. Pereții sunt negri ca tăciunele de la lemnele de foc și țigări. În pat, fetița, doarme cu nasul într-o păturămizerabilă. Pe tatăl ei, l-am găsit la masă. Mânca niște pâine cu unturărâncezită. E foarte nervos. Concubina a plecat, de câteva zile, cu lumea în cap. Îi cam plac bărbații. Și băutura. „S-a dus dupăbărbați. Așa face mereu. O apucă des dorul de ducă . Și-a lăsat copiii și s-a dus dracului. La dracu’ săo ia, acolo s-a dus” – repetăel, nervos. „Mi-a spus vecina că acum câteva seri a făcut sex cu vreo cinci bărbați pentru niște sticle de bere. Unul intra, altul ieșea Au văzut oamenii” – mai spune Marius, supărat.
Bărbatul spune că s-a săturat pânăpeste cap de Sorina și este decis sănu o mai primească acasă. „O bat degeaba. Nu înțelege. Tot așa face. Mi-a recunoscut că ceilalți doi copii nu i-a făcut cu mine. Am zis sătreacă de la mine, ce era sămai fac? Dar nu mai pot nici eu” – decide el. Povestește că Sorina e foarte leneșă. Apoi, trage de sub pat un lighean cu haine, acoperite de o apăpământie. „De abia a spălat și ea câteva trențe. Le-a lăsat în apăși a plecat. I s-a părut greu săle limpezească , tace, da’ de plecat i-a plăcut săplece. Cine știe pe unde o fi. Cât era acasă, dormea pânăla ora 12 ziua. Atunci se trezea din beție” – mai zice el. O strigăpe Iuliana, vecina sa, își aprinde o țigarăși o roagăsăpovestească episodul cu Sorina, de zilele trecute, când a făcut dezmăț. „Am văzut eu. Nici eu nu sunt ușăde biserică , dar asta e prea de tot. I-am spus lu’ vecinu’ săo lase. E păcat de copiii ăștia” – concluzioneazăIuliana. Îi facem semn asistentului social că ar fi mai bine sămergem. Ieșim repede din curte, parcă alungați de la spate de o forțănevăzută. Niciunul dintre noi nu vorbim. Privim absenți peisajul ce se desfășoară, văzut din mașină, ca o rolăde film. Și parcă , în urechi, ne țiuie râsetele cristaline ale familiei Dicu, pe retinăne-a rămas întipărit chipul de înger al lui Robert, băiatul Iulianei, iar în haine ne-a intrat mirosul de îmbâcsit, de funingine al încă perii unde trăiesc Marius și Sorina.
Olivia Parvu