Interviu la o ceaşcă de cafea
Încercaţi un experiment. Vorbiţi preţ de măcar câteva minute cu viceprimarul Râmnicului, Vasile Cocoş. Dar închideți ochii. Timbrul vocal al vicelui este identic cu cel al regretatului actor, Gheorghe Dinică și parcă auzi replici celebre ca „Nu trage domn Semaca, sunt eu Lăscărică” sau „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!”. Dar hai că am luat-o pe arătură, nu acesta este subiectul nostru de azi. De la Vasile Cocoş puteţi afla câte şi mai câte lucruri interesante. De exemplu ce ar lua cu dânsul pe o insulă pustie sau dacă e rudă sau nu cu fostul soţ al Elenei Udrea sau de ce extravaganţe făcea în perioada liceului şi a facultăţii.
Reporter: Îmi doream să nu mă leg de numele dumneavoastră dar vă cheamă Cocoş şi nu mă pot abţine… Acasă sunteţi cocoş sau…
Vasile Cocoş: Sincer, nevasta mă mai acuză că sunt cocoş acasă…
Rep.: Şi se întâmplă să mai schimbaţi rolurile?
V.C.: Se întâmplă să mai fie şi ea cocoş, este o tipă cu personalitate nu glumă.
Rep.: Dar sunteţi rudă cu Cocoş ăla de e pe la răcoare acum?
V.C.: Nu, dar a fost o perioadă, când le mergea lor bine, în care mă întrebau oamenii dacă sunt rudă cu el. Şi eu le răspundeam că e posibil, ceva îndepărtat prin părinţi, bunici. Acum nu mă avantajează. Dar cu ea, cu Elena, cine ştie, e o tipă dată dracului, isteaţă.
Rep.: Nu vreau să exagerez cu numele dar când eraţi mic vă spuneau colegii cocoşel sau ceva de genul?
V.C.: Mie nu, dar uite, când aveam copiii la şcoală nu le convenea numele. În special fiica mea a suferit mult. Îmi spunea, uite tati mă strigă colegii „cocoşule”. La fiul meu am rezolvat mai uşor, i-am spus că e bine să-l strige aşa, că înseamnă că e tare. Eu sunt mândru de numele meu! Hai, te mai legi mult de numele meu?
Rep.: A fost ultima, am promis! Dar dacă mâine, pe la ora şapte, opt aşa, vă răpeşte o navă a extratereştrilor, ce aţi vrea să aflaţi de la ei de acolo?
V.C.: Mă, eu vreau să mă răpească altcineva, să mă ducă pe o insulă pustie…
Rep.: Nu e rău, să vă duceţi acolo singur?
V.P.. E pe dracu, ce să fac acolo singur?
Rep.: Şi atunci ce luaţi cu dumneavoastră pe o insulă pustie?
V.C.: Păi întrebarea asta se pune de zeci de ani, acum s-au schimbat datele, îmi trebuie neapărat un instrument să intru pe internet, un laptop ceva. Apoi, nu ar fi rău un vin sec să fac un spriţ şi ceva în completare, nu mă mai întreba ce că bănuieşti.
Rep.: Bine, dar omul e un animal?
V.C.: Omul se trage din animal, acum suntem la o etapă superioară. Anumite persoane mai au atitudini care te duc cu gândul la animale.
Rep.: Dar ce iarna nu-i ca vara?
V.C.: Pentru că nici vara nu-i ca iarna!
Rep.: Aţi fost agent sub acoperire în această viaţă?
V.C.: Da, am fost, recunosc, în perioada în care eram elev şi fugeam de la ore. Nu am semnat angajament, însă. Acum fără glumă, când am venit la primărie, ca şi consilier am semnat hârtia necesară că nu sunt, după ce am cerut răspuns de la CNSAS.
Rep.: Dar ce extravaganţe aveaţi în perioada studenţiei?
V.C.: Aaa, mari de tot, exagerate. Mergeam la câte un film la cinema, la Timişoara, acolo am făcut facultatea. În plus, am mai jucat şi câte un fotbal după cursuri şi mai beam şi câte o bere. În plus, făceam excursii în zonă.
Rep.: Cred că toţi am avut cel puţin un profesor despre care spuneam că-l batem după ce terminăm liceul sau facultatea. Aţi avut aşa ceva?
V.C.: Nu, recunosc. Dar am şi eu o experienţă asemănătoare. Eram în clasa a XI-a la liceu şi aveam o profesoară şi la un moment dat ne-a întrebat pe fiecare ce vrem să facem în continuare. Eu am spus că vreau să merg la Ştiinţe Economice. Mi-a spus că se va întâmpla asta când şi-o vedea ea ceafa şi asta m-a ambiţionat foarte tare. Am luat la facultate, am terminat-o bine şi întâmplarea a făcut ca doi ani de la absolvire să mă cheme directorul de la Liceul Economic să mă roage să predau nişte ore acolo la seral. Şi m-am întâlnit cu profesoara respectivă, în cancelarie. I-am amintit chestiunea… Şi-a amintit de mine, de întâmplare şi mi-a spus că eram cam golănaş, că mai lipseam de la ore. Aia e, mai fugeam şi eu pe Capela, era aproape. După alţi câţiva ani roata s-a întors şi mai tare, a venit şi m-a rugat să-i angajez fiul…
Rep.: Dar ziariştii sunt prietenii politicienilor sau duşmani?
V.C.: Eu îi văd ca pe prieteni, chiar dacă te mai înţeapă din când în când. Şi mai ştiu o regulă, nu e bine să încerci să-i fentezi, să-i păcăleşti.
Rep.: Dar într-o frază, hai două, ce e politicianul de provincie?
V.P.: Păi exact asta, un om care se crede politician şi este într-o zonă de provincie. E mai aproape de oameni sau aşa ar trebui să fie.
Rep.: Ziceţi că ar trebui, înseamnă că nu prea e aşa?
V.P.: Aşa e, nu prea e aşa, unii ajung să se creadă dumnezei dar şi când cad îi doare rău!
Rep.: Hai să facem şi chestia cu oamenii publici versus animale. Eu vă zic numele, dumneavoastră îl asociaţi cu un animal.
V.C.: Vezi pe cine spui…
Rep.: Începem cu Gigi Matei…
V.C.: A venit la primărie nu să se procopsească, să facă treabă. Nu îi plac funcţiile politice. Ar putea să fie un animal blând, dar nu domestic. E sălbatic, dar blând .
Rep.: Cristi Buican?
V.C.: Nu mă bag. E un fel de şarpe.
Rep.: Adina Dobrete?
V.C. Colegă bună, un fel de veveriţă.
Rep.: Mircia Gutău?
V.C.: Un fel de taur care trece prin tot când vrea.
Rep.: Constantin Roibu?
V.P.: Aoleo în ce mă bagi… Un animal mare. Mă dar pui nişte întrebări. Şi domnul Roibu e un animal mare care trece bine prin greutăţi.