Preotul Petre Veţeleanu a fost condus pe ultimul drum în prima zi a Rusaliilor, duminică, 20 iunie a.c. Slujba de prohodire a părintelui Petre-Dinel Vețeleanu, preot evlavios, cu dragoste jertfelnică pentru Biserică și pentru semeni a fost săvărşită de Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, alături de un numeros sobor de preoţi.
Plecarea dintre noi, atât de devreme, a păstorului de suflete, lasă un gol imes în sufletul celor care l-au cunoscut şi au lucrat îndeaproape cu el, dar mai ales în sufletul celor pe care i-a ajutat în decursul anilor. Parohia Ocnele Mari este acum mai săracă, însă părintele Veţeleanu a avut ajutoare de nădejde în preoţii tineri Bogdan Nistor şi Bogdan Brădeanu, care vor continua atât activitatea religioasă, cât şi munca caritabilă. Prea multe suflete depind de proiectele în derulare ale părintelui Veţeleanu.
Părintele orfanilor și al celor aflați în suferință, Petre Veţeleanu, avea întodeauna o vorbă bună şi o mângâiere care vindeca pentru cei în nevoie.
IPS Varsanufie despre preotul Petre Veţeleanu
Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, la înmormântarea părintelui Petre-Dinel Vețeleanu a impresionat mulţimea adunată la căpătâiul părintelui.
„Pe părintele Petre nu îl vom mai întâlni slujind la Sfântul Altar, nici înconjurat de mulțimea copiilor cărora le-a așezat pe buze cuvântul „acasă” și le-a readus bucuria zâmbetului pe chip, ridicându-i din întunericul deznădejdii unor suferințe sfâșietoare. Nu îl vom mai întâlni în casele bătrânilor și ale celor aflați în suferință, cărora le oferea hrană zilnic, deopotrivă cu medicamente și îmbrăcăminte. Astăzi, inimile tuturor acelora cărora le-a descoperit iubirea lui Hristos, prin faptele sale, săvârșite cu atâta blândețe și bunătate, sunt cernite de durere pentru că inima părintelui a vibrat întotdeauna cu inimile lor. S-a făcut tuturor toate, până la ultima vibrare a trupului său rănit, necunoscând odihnă și nici așezând limită în iubirea față de semeni.
Părintele Petre a plecat la Domnul spre a se înfățișa înaintea Tronului Preasfintei Treimi în lumina faptelor sale cele bune pe care le-a săvârșit în cei 53 de ani. A văzut lumina zilei la data de 3 mai 1968 în casa evlavioșilor săi părinți Constantin și Elena, în comuna Lădești, o comunitate care păstra întru totul vie imaginea Patriarhului Justinian Marina, din apostolatul căruia și-a inspirat întreaga slujire. Pătruns cu adevărat de dorința de a oferi mângâiere celor ale căror inimi erau cuprinse de deznădejde și de tristețe, a fost călăuzit de duhul evanghelic al jertfelniciei atât în perioada studiilor la Facultățile de Teologie de la Sibiu și de la București, cât și în toată activitatea sa.
În anul 1993, la 24 iulie, s-a căsătorit cu tânăra Elena Daniela Stănciulescu, fiică de preot și nepoată a fericitului întru adormire Patriarh Justinian Marina, iar la 16 ianuarie 1994 a fost hirotonit preot pe seama Parohiei Intrarea în biserică a Maicii Domnului – Ocnele Mari. Și-a așezat începutul misiunii preoțești între recunoștința față de înaintași, vrednici mărturisitori ai Ortodoxiei în temnițele comuniste sau în lagărele de muncă, amintindu-i pe preotul Gheorghe Vețeleanu și pe poetul Vasile Militaru, și permanentul zbucium de a înțeleni poteca iubirii între sufletele enoriașilor săi dar, mai ales, în a-și deschide el însuși cale către copiii abandonați și către familii despărțite, spre a-i îmbrățișa cu dragoste creștină, a-i întări în credință, redându-le nădejdea de a merge mai departe prin încercările sinuoase al vieții.
Cu o spontaneitate uimitoare, lipsit de formalism și mereu jertfelnic, a oferit sprijin atât celor apropiați cât și celor de departe, scurtând timpul și spațiul prin faptele sale generoase. În anul 1996 a organizat o amplă colectă și, din fruntea unui convoi umanitar, a oferit materiale de construcții, hrană și îmbrăcăminte mai multor familii din Ardeal afectate de inundații. Și nu doar acolo a sprijinit, ci peste tot unde afla de suferința semenilor. După ce urgia s-a abătut și asupra localității Ocnele Mari, în anul 2001, atunci când casele a 200 de familii au fost înghițite de halta de steril, s-a așezat în mijlocul celor năpăstuiți ca un veritabil stâlp al nădejdii, pentru ca împreună, din groaza suferinței, să privească către cer și să zdrobească lanțurile deznădejdii. Centrul parohial a devenit pentru unii cantină, pentru alții casă, iar sufletul său a fost întărit să primească mărturisirile încărcate de teamă și disperare ale tuturor. Au fost zile și luni în care nu a cunoscut odihna decât atunci când era la limita extenuării fizice, iar timpul odihnei sale era în reazemul banchetei unei mașini care alerga să deschidă ușile și inimile reprezentanților autorităților, ori stând pe bănci sau pe scaune, așteptând să fie primit în diferite audiențe. I-a ajutat decisiv pe unii, a contribuit la construirea locuințelor pentru alții, însă jertfa sa a fost cunoscută de către toți.
Pentru copiii aflați în centrele de plasament, care în primii ani după 1989 încă respirau aerul unor spații în care afecțiunea se zdrobea de gratiile geamurilor și ale necredinței, părintele Petre a fost licăr de lumină și de nădejde.
Misiunea sa nu a fost întâmpinată doar cu admirație și susținere, ci a fost nevoit să răzbească printre spinii vicleniilor interesate, zdrobindu-și sufletul de obloanele necredinței și rănindu-și trupul cu o boală care l-a măcinat treptat, puțin câte puțin, până la momentul mutării sale la viața cea veșnică.
Mult prea insistent și chiar incomod pentru unii la început, privit cu suspiciune și lăsat să aștepte pe la porți, să privească peste garduri înalte în încercarea de a întrezări vreo mișcare a obloanelor trase din interior, a așteptat cu o răbdare sfântă să audă scrârțâitul și scrâșnetul unor porți care, parcă înțelenite, nici ele nu doreau să se deschidă pentru a-i înconjura cu dragoste pe cei din interior. A reușit însă. Timid la început, cu multă îndrăzneală mai apoi.
Câștigând încrederea celor din jur și devenind garant pentru buna implementare a unor proiecte sociale, împreună cu Fundația „Inimă pentru inimă” a construit case rezidențiale pentru copiii abandonați, a sprijinit reintegrarea unora dintre aceștia în familiile naturale, iar altora le-a schimbat în mod hotărâtor întreaga viața. Nu a pregetat să ceară ajutorul unor persoane sau instituții, lăsând deoparte orgolii personale și, întru totul smerit, arătându-se sfâșiat de neputința de a-i ajuta pe cei aflați în suferință. I s-au alăturat de-a lungul timpului personalități care au excelat în activitatea socială, instituții și fundații de caritate, oameni dornici să săvârșească bine. Mulți au venit și au plecat, însă părintele Petre a rămas la Ocnele Mari, un ținut binecuvântat cu zăcăminte de sare dar și un spațiu al suferinței pentru cei care, drept sau nedrept, au fost condamnați la muncă silnică aici. A coborât și el în adâncurile pământului pentru ca de acolo, din suferința caznelor vechilor ocnași, să vestească cu toată puterea sa Învierea Mântuitorului Hristos, ridicând pentru aceasta altar de închinare pe lespede de sare, pentru ca jertfa tuturor să fie binecuvântată de jertfa Mântuitorului Hristos.
A ctitorit în salină biserica închinată Sfintei Mucenițe Varvara și Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, a restaurat și înfrumusețat biserica parohială, s-a îngrijit de cimitir, a ridicat locuințe celor năpăstuiți, a construit Centrul de zi „Petria”, case rezidențiale, a organizat „Masa pe roți”, a oferit hrană și îmbrăcăminte, dar, cel mai important, a ctitorit sufletele a peste 1000 de copii care au avut șansa de a-l întâlni. Întru totul bucuros de realizările unora, întristat de eșecul altora, a avut puterea de a merge mai departe, chiar dacă boala îi măcina trupul. Sufletește, a fost ca o stâncă de care s-au zdrobit deznădejdea și suferința multora, însă ocrotind și ferindu-i de multe ispite pe cei mai mulți.
Iubitor de cultură, a organizat Festivalul de poezie Vasile Militaru, a organizat tabere internaționale de pictură, prilejuind publicului vâlcean întâlnirea cu mari artiști ai lumii.
I-a atras pe toți deopotrivă și pe fiecare în parte prin sinceritatea sa debordantă, prin felul său de a spune lucrurile în mod direct, fără ascunzișuri și vicleșuguri, pentru că așa era sufletul său.
Părintele Petre Dinel Vețeleanu merge acum acum la Domnul spre a-și afla odihnă în lăcașurile slavei, înfățișându-se Dreptului Judecător ca cel care a împlinit cuvântul Domnului: „Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei XXV, 36). Însoțit de mulțimea faptelor sale cele bune și de rugăciunea celor pe care i-a așezat în comuniunea Mântuitorului Hristos, va auzi cuvântul Acestuia: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei XXV, 34).
La acest ceas de vremelnică despărțire, rugăm pe Mântuitorul Hristos Cel înviat din morți să așeze sufletul său în lumina cea neînserată, iar doamnei preotese Elena-Daniela și fiicei Petria Rozalia, pe care a privit-o ca fiind darul lui Dumnezeu din căsuța cu îngeri, tuturor celor care l-au cunoscut și celor care au primit ajutor de la el, să reverse alinare sufletească și multă mângâiere.
Dumnezeu să-l odihnească cu drepții!
Veșnica lui pomenire!