Mai toată lumea a rămas stupefiată zilele trecute la aflarea fondurilor salariale uriaşe ridicate din Trezorerie de către cei din conducerea Autorităţii de Supraveghere Financiară condusă de Radu Ruşanu. Autofinanţarea invocată ca scuză nu are nici un temei fiindcă taxa pe care ei o aplică operatorilor bursieri sau agenţiilor de asigurări e suportată în cele din urmă de populaţie. M-am bucurat când am regăsit acest argument acuzator în câteva dintre editorialele ziarelor centrale deşi, fără supărare, asemenea logică este într-o anume măsură la fel de valabilă şi pentru cea de-a patra putere în stat fiindcă sumele consistente care se plătesc pentru publicitate sunt incluse în cele din urmă în preţul produsului căruia i se face reclamă aşadar sunt plătite tot de consumatori. În plus, în perioadele electorale, candidaţii de mai mare sau chiar mai mică importanţă „sponsorizează la greu” publicaţii de tot felul pentru ca mai târziu, în caz de reuşită, să-şi acopere paguba – dacă se poate – din banii statului. Şi iată cum mai apare o alta (a câta?) modalitate de scurgere a banilor publici care nu e prea băgată în seamă. Dar m-am luat cu vorba când de fapt eu nu doresc nicicum să justific salarizarea exagerată, în fond impardonabilă, a celor de la A.S.F..
M-am mai bucurat când un om de cultură de foarte mare calibru cum este Gabriel Liiceanu publică date extrem de concrete şi ia atitudine împotriva unor astfel de câştiguri halucinante. El face o comparaţie între taxele şi salariile stabilite pentru autorităţi sau agenţii naţionale similare din SUA, Franţa, Germania, Marea Britanie care arată cât se poate de limpede că Autoritatea de Supraveghere Financiară de tip daco-roman îi depăşeşte pe toţi. Iată că „denigratorii” care susţin că suntem mereu pe ultimele locuri în clasamentele dintre naţiuni nu au întotdeauna dreptate! Ceea ce mă miră şi mă deranjează în acelaşi timp foarte tare este faptul că un om politic, un economist de statura lui Daniel Daianu şi mai tinerelul dar promiţătorul Radu Soviani au intrat fără să crâcnească într-o asemenea clică de „specialişti” plătiţi cu salarii de 7-8 ori mai mari decât cel mai important om din stat. Este evident că transformarea fostelor agenţii pentru valori mobiliare sau de supraveghere a asigurărilor şi a fondurilor de pensii nu a fost făcută decât cu scopul acordării unor uriaşe stipendii clientelare. Şi mai cred că fostul C.N.V.M., decedat şi înlocuit cu A.S.F-ul, n-ar fi autorizat vânzarea ilicită de acţiuni de la Harinvest Vâlcea care a păgubit o groază de râmniceni. Dar actuala Autoritate, cu toate că a angajat peste 700 de salariaţi extrem de bine plătiţi, nu are astfel de preocupări. Cine poartă vina înfiinţării unei instituţii ineficiente şi în acelaşi timp extrem de costisitoare? Cred că multă lume… În mandatul 2008-2012 exista un deputat cam independent de Iaşi, Daniel Oajdea, care a avut câteva iniţiative extrem de curajoase. A propus nenumărate proiecte de lege prin care solicita desecretizarea şi anchetarea privatizării petrolului românesc, propunea pedepse severe pentru neachitarea restanţelor de la plata taxelor şi impozitelor a bogătaşilor din Top 300 precum şi plafonarea salarială pentru toţi angajaţii statului român indiferent de funcţia pe care o deţin (chiar şi pentru BNR) la nivelul câştigului lunar al Preşedintelui României. Liderii tuturor culorilor politice din parlament şi-au dat mâna (de ce oare?) şi au anulat încă din fașă toate aceste iniţiative legislative răspândind caraghiosul zvon că Daniel nu-i prea zdravăn la cap. Am crezut şi atunci şi mai cred şi acum că boii lui Oajdea au stat în permanenţă acasă însă în grajdurile celor care-l bârfeau, bătea vântul de multă vreme!