Evenimentele recente petrecute la nivel naţional sunt din ce în ce mai aiuritoare. Un procuror exmatriculat cu motivaţii discutabile, o coabitare între primii doi lideri naţionali compromisă (să fim serioşi, rămăsese un simplu petec de hârtie) şi o U.E., debusolată de circul danubiano-pontic, care amâna raportul pe MCV, sunt tot atâtea argumente suficiente pentru a alerta pe oricine. E adevărat că actul de coabitare încheiat în 2012 devenise necesar fiindcă europenii începuseră să ne întoarcă spatele din cauza unei aşa-numite tentative de lovitură de stat. Enciclopedia Universală Britanică defineşte lovitura de stat ca o răsturnare bruscă, uneori violentă, a unui guvern existent de către un grup de conspiratori. Dacă lovitura de stat reuşeşte conspiratorii devin guvernanţi, iar dacă nu reuşeşte eu ştiu că cei care au iniţiat-o sunt închişi în temniţe pentru crima contra siguranţei satului. Aşadar ce s-a întâmplat în vara anului 2012 în România, cu toate că s-a încercat înlăturarea Preşedintelui Băsescu cu mijloace mai puţin ortodoxe, nu poate fi numită lovitură de stat în primul rând fiindcă nu existau conspiratori (dacă nu socoteşti că guvernul legal constituit poate fi astfel denumit). În al doilea rând nu guvernul era vizat pentru răsturnare iar finalul nu a schimbat de fond nimic şi pe nimeni. Dar nici tentativă nereuşită nu poate fi deoarece n-am aflat că ar exista conspiratori condamnaţi pentru atentat împotriva statului de drept. În vara lui 2012, Victor Ponta, speriat din pricina rezervei cu care era întâmpinat în mai toate cancelariile europene, a semnat fără să stea pe gânduri (dar şi fără să-l rumege bine) actul de coabitare propus de Preşedinte. Politician experimentat, Traian Băsescu ştia de la bun început că premierul nu va putea respecta condiţiile unui act care seamănă mai mult cu un ghid de bună purtare pentru un prim ministru cuminţel şi ascultător. De fapt, după destul de scurtă vreme, ambii şi-au exprimat public lipsa de consideraţie a unuia pentru celălalt, deşi respectul reciproc era condiţie „sine qua non” a existenţei acestui act. Totul ar mai fi mers târâş-grăpiş însă destituirea procurorului Papici la o săptămână după ce îi fusese prelungit temporar mandatul a fost bomboana de pe colivă. Şi culmea „inocenţei politice”, Victor Ponta se mândrea cu astfel sancţiune dată unui procuror „băsist”. Cine i-a obligat să-i prelungească mandatul dacă respectivul procuror era „unealta” lui Traian Băsescu? Au aflat acest lucru abia după o săptămână? Şi dacă vroiau să-l marginalizeze pentru trimiterea în judecată a vicepremierului L. Dragnea de ce i-au avizat prelungirea mandatului? Nu-şi dădeau seama că intrau în gura unui vulpoi de politician rasat care îi va acuza de călcarea în picioare a independenţei justiţiei? Inutilă schimbare a avocatului poporului din iunie 2012 care a dat apă la moară celor care acuzau lovitura de stat, bâjbâielile neinspirate şi nenumărate în alegerea unor membri ai cabinetului care s-au dovedit până la urmă incompatibili, alba-neagra cu exploatarea aurului de la Roşia Montană şi – colac peste pupăză – declaraţia de schimbare a procurorilor pentru că se subordonează lui Traian Băsescu nu pot fi categorisite altfel decât greşeli politice greu, dacă nu imposibil de reparat. Păi nu prim-ministru a semnat actul de coabitare care întăreşte atributele constituţionale ale Preşedintelui în alegerea procurorilor acordându-i prioritate absolută? Unde o să ajungem dacă unul numeşte iar celălalt destituie? Nu-ţi vine să reiei spusele lui Nenea Iancu întrebându-te încotro merge ţărişoara asta?
Eugen Carada, deşi fusese complotist republican, a coabitat într-un mod exemplar cu Regele Carol I reuşind împreună să pună bazele Băncii Naţionale, pilonul de bază al României moderne. El spunea: „Pentru România oricând, oricum, cu oricine, oriunde, împotriva oricui!”. Acesta e secretul succesului domnilor conducători ai României!