Aflat în convalescenţă, după ce am învins o boală ce părea incurabilă, am plecat cu întreaga familie în Deltă. Nu mai fusesem acolo din 1970 şi, parcă, influențat și de un coleg de breaslă, mi s-a făcut dor de Dunăre, de confluenţa ei cu Marea Neagră, de păsări, de nuferi și de oamenii minunaţi ai locului. În Sulina, locul unde am campat, nimic nu mai merge bine în viața economică, exceptând cele cinci luni de vară când turismul şi comerţul se revigorează. Cât priveşte pescuitul, nimic nu le mai dă speranţe pescarilor. Luciul de apă a devenit proprietatea şmecherilor post-revoluţionari, s-a înmulţit braconajul, peştele s-a împuţinat şi, chiar dacă ar fi prins în cantităţi mari, nu are cine îl procesa şi conserva. Fabrica destinată acestui activități şi-a închis porţile, lucrătorii au plecat din oraş, îndreptându-se spre alte meleaguri, străine de ţară.
Sulina este un oraş drăguţ cu străzile paralele cu „apa cea mare” şi perpendiculare pe ele, oraș încărcat de istorie şi plin de poveşti pe care nu le auzi niciunde. Turiştii care vizitează oraşul sunt cei cărora le place natura şi rar vezi aici fiţe ca pe litoral. M-am convins pe deplin de asta ajutat de un personaj celebru, un fost ofiţer de armată pensionar, barcagiu pe „flotila” sa familială, care-şi zice „Căpitanul Nemmo – cu doi de «m»” – după cum se recomandă el, ca să se distingă de legendarul erou al lui Jurles Verne.
Omul acesta, deşi „măritat” în Sulina iubeşte enorm Delta. Suferă când constată că „needucaţii” distrug flora şi fauna de pe canale, rup nuferi sau caută să scoată cât mai mulţi bulbi din mâl, pentru calităţile lor aromate la degustare sau afrodiziace, golesc cuiburile de ouă sau pun mâna pe puii de chirichiţă – pasăre migratoare protejată – pui care vor fi abandonaţi de mamele lor pentru că au căpătat un alt miros decât cel ştiut de ele. Din toate guvernele care s-au perindat la putere în ţara noastră, doar guvernul Boc s-a preocupat de dezvoltarea turismului aici, prin proiecte de anvergură protejând rezervaţia Biosferei Delta Dunării, asfaltarea străzilor, construirea unei staţii moderne de epurare a dejecţiilor, repartizând fonduri cum nu a mai avut niciodată Sulina, pentru infrastructură. În comunitatea oraşului portuar, poveştile pe care le poţi auzi zilnic te cutremură şi te revoltă.
Spre exemplu, am aflat că numirea în funcţia de guvernator al deltei a ziaristului de la Academia Caţavencu, Liviu Mihaiu – inginer electronist de profesie, s-a făcut pentru ca SO Vântu – mogulul infractor să poată cumpăra şi amplasa pe malul brațelor Dunării, tancuri petroliere pentru vânzarea benzinei necesară funcţionării bărcilor pescarilor. Dar şi pentru alte interese, satisfacerea lăcomiei amatorilor de icre negre, carne de morun sau de sturion. Apoi, am aflat că nu numai oamenii au plecat din oraşul ce va deveni – în curând – fantomă, ci şi pelicanii. În toate plimbările mele cu barca pe canale, timp de câteva zile, nu am văzut decât un singur pelican şi acesta, crescut de mic pe un plaur de inimosul căpitan Nemmo, pe care-l aşteptă în fiecare dimineaţă ca să-i aducă mâncare.
Ghidul nostru ne-a spus, cu tristeţe, că pelicanii s-au mutat pe un grind aflat în apele teritoriale ale Ucrainei, acolo netulburându-le nimeni habitatul. Şi, pentru a fi mai convingător, ne-a dus cu barca sa la limita cea mai de est a apelor teritoriale românești, de i-am putut vedea durerea și deznădejdea ajunsă, de acum, şi a noastră. Mii de pelicani staţionau pe insula apărută din aluviuni în afara graniţei țării, privindu-ne, parcă, cu reproş, pentru ce le-am făcut şi ce le fac „needucaţii”.
PS – Din presa naţională am aflat că prim-ministrul Victor Ponta îşi petrece o parte din concediu în Deltă. Sper că va fi plimbat pe canalele Dunării ca să observe lipsa pelicanilor şi, poate, va avea remușcări și va impune câte ceva pentru revenirea acestora acasă, ca și a diasporenilor, de altfel.