Colaps

Nu s-a hazardat nimeni să aproximeze o perioadă de timp în care România să treacă de la transformarea sistemului şi subsistemului socialist comunist la etapa emergenţei spre capitalism. De fapt, gânditorii intransigenţi, aceeaşi care au pus la punct panica celor zece ani de după 1980, au încercat să metamorfozeze în sens invers capitalismul. Urmare a acestui experiment eşuat, baza a ceea ce urma să se construiască nu putea susţine adaptabilitatea la accepţiunea occidentală şi, în niciun caz, recuperarea decalajelor dintre noi şi vest. Previzibil, nu se poate da o traiectorie ascendentă sistemului întemeiat politico-economic pe proprietatea privată când acesta depinde de un subsistem statal care s-a încăpăţânat 27 de ani să menţină în instituţional organigrame socialiste care formează o reţea indestructibilă. Utopic, în acest caz, soluţia este doar una radicală : de facto, radierea imediată a subsistemului. Iată viciul temeliei şi predictibilitatea lipsei de viabilitate încă de la geneză. Suntem ca ţară, aidoma cetăţii Argo construită pe lava şi cenuşa vulcanului.
Aspectul contextului geo-strategic este la fel de nociv. Am mai scris, dar subiectul pare derizoriu într-o societate în care mentalitatea aplică pe politica frigiderului gol şi câştigului imediat. Aflaţi pe drumul mătăsii, la confluenţa intereselor Americii, Europei, Rusiei şi Chinei, ba chiar punte de legătură între cristianism şi musulmani, nu putem să fim lăsaţi să ne mai aparţinem. Implicit, dezindustrializarea economică a României, obstrucţionarea agroindustrială, nedezvoltarea turismului, menţinerea infrastructurii la stadiul de ev mediu şi depopularea au devenit obiective ale celor care ne vor doar societate de consum şi stat vasal. Fiind ortodocşi docili, fără reflexul de a ne ridica pentru ce-i drept şi corect, nu a fost nevoie de vreun război ca în Orient pentru a ne ocupa. Metoda în modernism, dacă găseşti terenul potrivit, este aceea de a cumpăra conducătorii. Din acestă cauză nu mai avem industrie, avem agricultură de subzistenţă, turism accidental şi nu există infrastructură. Acesta este alt argument al dezastrului pseudo-capitalismului şi pseudo-democraţiei în statul securistoid de după evenimentele din ’89.
La final, drajeurile din şi de pe colivă suntem noi. Dacă vreţi să fim cinstiţi şi să privim adevărul crunt în faţă, noi ca material genetic. Da, codul nostru genetic, a cel puţin ultimelor două generaţii, transmite informaţii proaste. De ce? Pentru că cei care puteau procrea indivizi care să împingă o societate înainte au fost extreminaţi între 1947 şi 1952 în închisorile comuniste. Urmaşii lor, adică seminţele genetice sănătoase, în mare măsură, au emigrat formând diaspora de care doar Radio Europa Liberă mai amintea. Mai grav, după ’90, politica de stânga i-a încurajat să procreeze prin stimulii ajutoare sociale şi locuri de muncă până la pensionare la stat exact pe cei care nu produc. Nu vreau să aduc argumentul infailibil al unei etnii pentru că nu duc politică de apertheid. Şi sigur, o naţiune nu este ridicată de la sine, nici doar de relief sau extratereştrii, ci de oameni. Oameni conduşi tot de oameni emanaţi din rândurile lor, nu din altă parte.
Anvelopa de susţinere este la fel. Pilonii constituţionali sunt butaforici, iluzii teatrale. Avem o butaforie de Biserică, de Parlament, de Justiţie, de Învăţământ, de Armată şi de Sănătate.
Bază statală, context global, populaţie şi repere naţionale. Cumul de erori voite şi premergătoare unui colaps iminent. Sau avem în faţă un experiment extern eşuat fără antidot?
Capitalismul şi-a atins limitele şi evident defectează. Pot specula că, asemenea Revoluţiei France din 1789 experimentată tot aici prin Răscoala din Transilvania din 1784, cel puţin ultimele două decade reprezintă un fenomen mix indus. Pentru că nu mai suntem un popor, ci o populaţie, statutul de cobai ni se potriveşte perfect.
A devenit România un laborator?