Mare păcat că a murit Caragiale. De ar mai fi trăit, sunt sigură, România de azi i-ar fi pus la dispoziție subiecte dintre cele mai variate. În primul rând, ar fi putut săscrie pagini întregi despre condiția politicianului de azi, turmentat și plin de tare comportamentale, care nu-și cunoaște exact menirea și nici rolul în societatea ale că rei interese, ideatic vorbind, ar trebui săle apere.
Politicianul de astăzi este înlocuitorul șocant al lui Conu’ Iancu, cetățeanul turmentat, care nu a reușit niciodatăsă-și dea seama ce poate face pentru țară și nici ce poate face țara pentru el. E năuc, debusolat și are vederi strâmte și învechite. Îmi amintesc că acum ceva vreme în urmă, am citit o povestioarăhaioasăși interesantădespre o cioarăcu pene urâte și zdrențuite, care, peste noapte, dintr-un noroc chior, a devenit papagal. Și nu unul oarecare, ci unul interesat de fenomenul politic pe care nu l-a înțeles niciodată. Nici nu ar fi avut cum din pricina creierului său mic. Și pentru că era un papagal, care, pe deasupra la origini fusese cioară, repeta mecanic tot ce auzea în jur, fără săfie capabil sănăscocească idei proprii care să-l ajute să-și depășească mizera condiție intelectuală. La un moment dat, acest lucru i-a fost fatal.
Papagalul acesta vorbăreț, cu pene colorate țărănește și ochi goi, a început să-și lase mustațăși burtă. Apoi, ca săse simtă mai puțin cioarăs-a înscris la liberalism. Deci, a devenit un papagal liberal. Încercase săfie ceva și pe la peremiști și conservatori, dar, colegii papagali i-au aflat urâțenia minții și a sufletului și s-au descotorosit repede de el. I-au dat un șut puternic în coada lui zbârlităde papagal fals și l-au aruncat direct pe tușa politicii. Dar, nu. Nu s-a lăsat păgubaș. Incapabil să-și cântărească măsura propriei (non)valori, papagalul mustăcios și traseist s-a vrut deputat. Da, da. Deputat. Paradoxal. Nu peste papagali așa cum era de așteptat, ci peste oameni. Inadmisibil. Dar politica, și atunci, ca și acum, nu ținea seama de tendințele societății, propulsând în vârful ierarhiei papagali inepți ce pot fi ușor manevrați. Așa se face că papagalul (ex-cioară) a ajuns săcandideze la deputăție în ditamai reședințăcapitalăde județ, explicându-le oamenilor, el, pasăre vopsită, că e capabil de fapte mărețe.
Cum era și normal, a intrat în contact cu ziariștii vremii pe care îi vroia fascinați de coloritul penelor sale spoite neuniform în culori țipătoare. Numai că jurnaliștii și-au dat seama cu cine au de-a face și l-au înțepat până la sânge cu penița lor ascuțită. A plâns, s-a tânguit, i-a dat în judecată, i-a amenințat, a pus gealații pe ei, dar nu i-a potolit. Continuau săscrie. Urât, urât de tot. De nervi, și-a smuls cu dinții cele două pene de aur pe care și le lipise ostentativ pe hidosu-i trup.
Și pentru că era înstărit, cușca de papagal în care trăia i se părea de-acum prea mică și sărăcă cioasă, își construise case peste case – una chiar în buricul târgului care visa să-l aleagădeputat – și umbla în mașini luxoase cu șofer personal. Și pentru că era un activist de partid convins, cu reminiscențe comuniste, șeful lui de partid, adică papagalul-șef, l-a făcut mare director, chiar inspector, la o instituție importantăal că rei nume l-am uitat. Motiv pentru papagalul mustăcios săse-mburghezească . Și-a cumpărat obiecte de valoare, pe care le-a distrus spoindu-le în culori stridente, mașini scumpe și aur cât cuprinde. Având suport material solid, s-a băgat și mai al dracului în politică .
Apărea la televizor cu mutra lui șuie, vorbind afectat, criticând ciorile de rând și blamând papagalii autentici. Arunca cu noroi în politicienii acelor vremuri, pe care-i considera buni de nimic, corupți și prea bogați (vorbea el!) și făcea zile amare colegilor de partid care ar fi dat orice să-i tragă, în public, penele de pe el ca săvadătoată lumea că , pe dedesubt, e o cioarăde doi lei. Papagalul liberal avea sute de dușmani. Unii îl vroiau terminat politic, chiar social. Și-au adus aminte, că , în fond e un biet papagal care nu face altceva decât săreproducă mecanic ceea ce aude în jur, fără săgândească prea mult. Și i-au făcut-o. Odată, când dormea, i-au băgat în camerăun șoricel, care a început săchițăie de mama focului și o pisică . Șoarecele l-au luat, pisica a rămas. A doua zi, crezând că este singur în cameră, a început săreproducă , ca un papagal ce era, chițăitul șoarecelui, pițigăindu-și vocea de parcă ar fi vorbit unui auditoriu numeros. Într-un colț al camerei, se vedeau lucind doi ochi de pisică , care s-a năpustit cu furie asupra sa și i-a smuls panăcu panăde pe trup, lăsându-l cum era, o cioară. În fapt, mesajul acestei fabule este că papagalii nu au ce că uta printre oameni, iar pisica, este, în fapt, întruchiparea electoratului care l-a taxat pentru că s-a drogat, inutil, cu o imensăsupradozăde irealitate.