Se spune că tirania politică este condiționatăde existența unei mentalități înapoiate la aceia care o practică , iar atunci când ea se manifestă, iese la ivealăfaptul că pentru oamenii politici ea este doar un pretext. Pentru că , nu-i așa, convingerile politice nu au nevoie pentru apărarea lor de explozia zgomotoasăa tuturor patimilor josnice, iar adversarii politici nu se combat făcând spume la gurăși lovindu-te cu că rămida în piept că mai presus de tine este doar Dumnezeu. Și, apoi, principiile politice nu se declamăcu ochii injectați de sânge și scrâșniri puternice din dinți. Toate aceste manifestări spasmodice sunt incompatibile cu principiile moralității, iar politicienii pentru care vulgaritatea a ajuns o rațiune de a fi, fie sunt incapabili, fie refuzăsăînțeleagăcă exploziile lor pătimașe par venite de undeva de jos, din adâncul animalității omenești.
Liberalul Emilian Frâncu nu se exclude, câtuși de puțin din categoria de produse politice despre care vorbeam, personalitatea sa fiind, dacă vreți, definitorie pentru această tipologie. De când îl știu, și nu e puțin timp de atunci, a înfierat cu mânie proletarăorice încercare a colegilor de partid, mai tineri și mai credibili decât el, săse remarce, săse autodepășească . Discutând la obiect, Frâncu a încercat să-l izoleze, mai ales acum de când este deputat, pe Cristian Buican, un tânăr de perspectivăcu adânci convingeri liberale care a demonstrat că este cel mai îndreptățit săpreia ștafeta la conducerea partidului. Tocmai acest lucru îl sperie pe Frâncu, ale că rui accese de tiranie par să-i fi înnegurat definitiv mintea.
Emilian Frâncu este din ce în mai puțin vizibil în mass-media vâlceană . A ajuns un anonim parlamentar de opoziție cu prea puține pârghii de a-și ajuta județul. Acum, a făcut o adevăratămarotăpentru luptele interne de partid, că ci, se știe, scaunul de șef i se zgâlțâie teribil, iar cutremurul ce se prevestește pare de neoprit. Tiran de margine de mahala politică , parvenit lipsit de scrupule dar și de clarviziune sau flexibilitate, Emilian Frâncu a suferit o mare înfrângere, momentul în care a eșuat lamentabil în încercarea sa de a ajunge președinte al Consiliului Județean. Incapabil să-și asume cu demnitate și inteligențăun eșec, el a sărit ca un lup la gâtul câștigă torului funcției de președinte al CJ, Ion Cîlea, ghidându-se După o concepție arhaică , puerilă, conform că reia adversarul politic trebuie strivit atunci când se dovedește mai bun decât tine. Declarațiile din acea vreme ale parlamentarului, dovedesc din plin cele spuse de mine.
Cristian Buican semnifică un pericol important pentru Frâncu. Mai bine zis la șefia partidului, de care se agațăprecum orbul de bâtă, conștient că dacă o pierde nu prea mai poate însemna nimic în politicul autohton. Lucru care încet, dar sigur se întâmplăde pe acum. Din discursul său a dispărut aproape de tot tonul apăsat pe care îl avea atunci când vorbea despre realizările propriei persoane, iar odele ce și le aducea singur s-au transformat, treptat, treptat, în lamentări pline de patetism.
Pe lângă faptul că -i tiran și demagog, Frâncu-i și mârșav. Foarte mârșav. Surse sigure din PNL îmi spuneau, cu puțin timp în urmă, că senatorul de carton a început o vendetăfățișăasupra colegului său Buican, cerând acoliților săi, și așa puțini la număr, sădelimiteze concret și cât mai repede cu putințăcine se aflăîn tabăra sa și cine în cea a liberalului care-i stăca un spin în coaste. Mai mult decât atât, diabolic cum este a pus la cale o adevăratăstrategie de „lichidare” politică a lui Buican pe care și l-ar dori îngenuncheat în fața sa și a liberalilor cu putere de decizie din partid.
Cu toate planurile sale machiavelice, Frâncu va fi doborât de pe scaunul de șef al PNL din mai multe considerente. În primul rând, conjuncturile politice actuale, care cer reformarea din interior a PNL, cer imperios acest lucru. În al doilea rând, senatorul a devenit indezirabil atât pentru cei din conducerea centralăa partidului, cât și pentru peneliștii vâlceni care consideră, pe bunădreptate de altfel, că imaginea execrabilăpe care o au atât în presă cât și în ochii electoratului i se datoreazădin plin. În acest nimic, malițiozitatea aproape bolnavăa acestui nefericit personaj politic nu mai poate opri avalanșa schimbării care stăsă declanșeze din clipă-n clipă. Poate că Frâncu nu ar fi avut acest destin politic dacă ar fi avut demnitatea și curajul săînțeleagăcă politica propriu-zisănu câștigă nimic din această tiranie de partid, inutilă, stupidă. Politica va fi acum adevărat politică atunci când va înceta săservească ca și pretext și va începe săse cultive pentru ea însă și.