Până când nu am citit „Bucureștii de altădată” de Constantin Bacalbașa nu am crezut ce ni se spusese la școalăpe vremea comunismului despre alegerile din fericita perioadă antebelică . Nu s-a schimbat nimic. Pentru a ajunge la putere existăoameni în stare de orice. La urma urmei Maniu nu s-a aliat cu legionarii lui Codreanu pentru a-i învinge pe liberali? Important pentru așa-zișii politicieni, indiferent de orientarea lor doctrinară, este săajungăla ciolan. Interesul național este doar legătura de fân pe care țăranul o flutura în fața măgarului pentru a-l determina sătragăcă ruța. Dacă înainte de ’90 mergeam la vot pentru că umblau unii din casă-n casăca săiasăprezența 99,99%, azi nu ne mai determinănimic pentru acest efort. Gargara cu votul uninominal, cu partidul curat și cinstit nu va mai ține, peste patru ani, nici măcar la țâncii de grădiniță. De două zeci de ani în România se face politică pătimaș, de pe poziții contradictorii și ireconciliabile. Rezultatul îl vedem cu toții: guvernele care s-au succedat n-au fost în stare săducă la capăt reformele propuse, ba mai mult, miniștrii au făcut tot ce-au putut sădesființeze proiectele începute de alții pentru că ale lor erau mai cu moț. Dacă la începutul anilor ’90, interesul românilor pentru politică era maxim, iar opinia publică se manifesta exagerat, dar firesc După o lungăperioadă de tăcere, la fiecare ciclu electoral, aceasta a scă zut până într-atât încât spiritul civic a amorțit complet, iar absenteismul la alegeri a devenit, astăzi, o problemămajorăpentru tânăra noastrădemocrație. În loc săanalizeze cauzele și săle îndepărteze pentru a se concentra asupra dezvoltării acestei țări, politicienii noștri își Continuă luptele surde, transformându-se într-o categorie la care oamenii de bun simț se uităindiferenți sau disprețuitori. Și alegătorii au dreptate! Peste tot în lume, politica este privitădrept ceea ce este: domeniul în care nu existămoralăși reguli, ca săevităm expresia mult prea folosită. De ce, totuși, la alte nații, indiferent de cine ajunge la putere, se ajunge la un consens pentru reforme și se pot finaliza lucrările complexe de infrastructură, ca săne limităm la două din problemele majore? Existăun răspuns. În balcanismul nostru profund, când toată lumea dezbate cu toată lumea pe orice temăși la orice oră, explicația ar putea părea hilară, dar e vorba despre lipsa de comunicare și lipsa disponibilității de a asculta și a-i da dreptate și celuilalt. Săargumentăm. Luăm ca punct de plecare începutul scandalului dintre președinte și o parte a clasei politice. Ce s-a întâmplat, de fapt? Președintele a decis săriposteze infantil (vreți să măsuspendați, săvedeți ce văfac, alegerea premierului e la cheremul meu!) unor lideri importanți de partide care îl înfruntau fățiș, într-un conflict interminabil în care părțile se acuzăreciproc de corupție și interese antinaționale, lucru extrem de grav, care atinge coarda sensibilăa fiecă rui român. A ieșit un ditamai tărăboiul televizat la ore de maximăaudiențăîn care fiecare parte și-a expus amenințările și planul de atac, efectul în timp asupra românului de rând, obosit de muncă și preocupat de ratele la bancă , fiind comparabil cu sâcâiala unui grup de copii care își disputăo minge chiar sub balcon. Dacă politicienii s-ar fi oprit din disputele lor sterile și s-ar fi uitat în jurul lor, ar fi văzut că în statele civilizate, astfel de conflicte nu au loc în spațiul public. Nu la acest nivel! Când apar interese divergente, totul se comunică și se negociazăîntre partide, astfel încât la public ajung doar punctele de vedere coerente. Când Theodore Roosevelt era guvernatorul New-Yorkului, el a reușit să rămână în relații bune cu toți șefii de partide, impunând, totuși, reforme împotriva că rora aceștia se opuneau din răsputeri. Procedura era următoarea: când un post important devenea vacant, el îi invita pe lideri și le cerea săvinăcu propunerile lor, iar mai târziu și-a mărturisit strategia: „Mai întâi, povestea Roosevelt, ei îmi propuneau, de exemplu, pe unul dintre vechii stâlpi ai grupării lor, profitând astfel de ocazie pentru a lichida cu el. Eu le răspundeam că această numire ar fi imprudentă, întrucât nu ar fi aprobatăde public. Atunci, îmi propuneau pe altul, care nu era nici bun, nici rău. Îi făceam atenți că acest candidat ar dezamăgi toată țara și-i întrebam dacă nu ar găsi unul mai potrivit pentru acest post. A treia oară, propuneau pe unul mai bun, dar care însă nu reprezenta candidatul ideal. În fine, numeam eu candidatul pe care-l doream. Acceptam cu entuziasm, exprimându-le întreaga mea recunoștință. Dar îi lăsam săcreadăcă ei au ales pe acest om, apoi le spuneam că am făcut aceasta pentru a le fi pe plac și că în schimb, contam pe întregul lor devotament. Astfel, reușeam să-i fac să-mi sprijine formele radicale în legislație”. Cine dintre sutele de politicieni din România este atât de educat sau s-a maturizat într-atât încât săcapete anvergura unui adevărat șef de stat și ar fi în stare săpunăcapăt atmosferei de mahala din România? În legăturăcu criza care ne va mânca ficații câțiva ani, nu sunt atât de optimist ca „analiștii” care spun că va ține numai unu sau doi. Cu puțina mea experiență, cred că , încă de la primele semne simțite, ori trebuia săse încheie un armistițiu între partide care săstatueze un cod de bunăpurtare ori săse decidăși săse parafeze ideea unui guvern de uniune naționalăcare săse ocupe numai de salvare, dacă există, a nenorocirii care se numește economia națională. Din păcate la noi ciolanul, ranchiunele și cine este mai cu moț în fruntea țării sunt mult mai importante decât viața noastră, a sărmanilor care zgâim ochii la televizor și înjurăm pe înfundate.
Boala-i veche, prostu-i nou
