În ultimele zile moartea tragică a băiețelului ucis de maidanezi a făcut să curgă multă cerneală de tipar iar la televiziuni am auzit atâtea trăznăi pentru sau împotriva câinilor hoinari încât îmi dau seama că multora le e lehamite și că risc să mă bucur de prea puțină audiență. Dețin totu și destule informații despre acest subiect așa încât nu am dreptul să tac. Și cred că măcar acum, înainte de repetarea pentru a nu șitiu câta oară a unei asemenea grozăvii, a venit timpul să facem în sfârșit ceva. E limpede pentru toată lumea de unde a pornit flagelul „fiindcă acești câini sălbăticiți au ajuns un adevărat flagel ” și anume dărâmarea locuințelor unipersonale și mutarea locatarilor în blocuri pentru nobilul scop al construirii comunismului și a omului de tip nou… Dar fantastica lor înmulțire a fost în mod evident favorizată de o lege stupidă adoptată prin anul 2008, așa-zisa lege Marinescu-Bideu, care a interzis complet eutanasierea câinilor vagabonzi. Urmările acestei înmulțiri necontrolate au fost în unele cazuri cutremurătoare. Moartea diplomatului japonez care era cât pe-aici să alunece către un conflict diplomatic (cum puteau japonezii să accepte că într-o țară europeană un diplomat străin poate fi ucis de câini la intrarea în locuința personală?), sfârtecarea în plină stradă a unei fetițe și a unei femei în vârstă deopotrivă de nevinovată și zecile de mii de cazuri de tratament antirabic înregistrate în spitalele de profil în urma mușcăturilor de câini hoinari nu reprezentau oare motive suficiente pentru aruncarea la coș a unei legi îndreptate împotriva oamenilor sub mincinosul și interesatul (e dovedit faptul că se câștigă bani serio și din asta) paravan al protecției animalelor fără stăpân? Cu asemenea convingere am încercat în perioada mandatului meu de parlamentar să îndrept lucrurile înscriindu-mă printre inițiatorii modificării legii sus amintite. În fond ce vroiam noi cei câțiva deputați care au realizat că problema câinilor hoinari și sălbăticiți este de o deosebită gravitate? Propuneam o modificare de bun simț și anume ca Administrațiile locale să fie singurele care pot hotărî (autonomie locală, nu?) ce se întâmplă cu câinii care hoinăresc pe teritoriul fiecăreia. Prin referendum local, lesne de realizat, fiecare localitate să poată stabili dacă vor lăsa câinii pe străzi continuând să pună în pericol persoanele fără apărare, dacă au fonduri suficiente pentru a-i aduna pe toți (cum?) asigurându-le îngrijirea în spații special amenajate, sau vor recurge la eutanasierea celor fără stăpân. Din nefericire transformarea oricărei idei în dispută politică, interesată sau morbida slăbiciune exagerată a câtorva zgomoto și iubitori de câini (ca inițiatori ai proiectului de lege eram pozați pe pancarde purtate prin toate parcurile bucureștene și prezentați drept killeri seto și de sânge) precum și votul politic al Curții Constituționale, care pe atunci avea o altă majoritate decât cea prezentă, au trântit proiectul nostru de lege. Urmările, din păcate nefaste, s-au văzut și se văd. Țin să menționez că sunt un iubitor de câini. Am avut întotdeauna cel puțin un câine în curtea mea de care am fost foarte atașat. Dar câinele nu are ce căuta în stradă. Iar câine fără un stăpân responsabil nu trebuie să mai existe nicăieri în România. Mai cred că soluțiile vânturate azi prin Senat chiar și cele prezentate de Președintele țării nu sunt fezabile și nu vor avea efect. Nu e posibil să aduni în scurtă vreme toți câinii vagabonzi, să le găsești adăpost și să-i îngrijești. E nevoie de un efort financiar pe care azi nu și-l poate permite nimeni. Iar alternativa uciderii lor în masă ar crea un violent curent de opinie care ar împiedica reu șita unui asemenea program. Rămân așadar la părerea că această problemă se poate rezolva doar dacă se ține seama de posibilitățile și dorința majorității locuitorilor unei așezări. Dacă administrația locală are fonduri pentru găzduirea și îngrijirea tuturor câinilor hoinari din teritoriul lor n-are decât s-o facă, altfel eutanasierea celor care nu sunt adoptați „pe bune” după o anume perioadă de încartiruire în adăposturi publice este singura alternativă.
Dihotomia om-câine trebuie să ia sfârșit dar numai în favoarea omului!
SORIN ZAMFIRESCU