Am găsit asemenea formulare stupidă sâmbătă pe un forum îndeobşte destul de rezonabil. Când l-am citit am rămas perplex, după aceea m-am înfuriat îngrozitor pentru a sfârşi într-o stare de resemnare autoprotectoare. În definitiv asta-i lumea în care trăim cu bunele şi relele ei. Ce, parcă nu ştim că grădina lui Dumnezeu e mare şi destul de populată? E greu totuşi de reprimat revolta împotriva unei propagande iniţial grobiană „reacţionari şi exploatatori nemiloşi ai clasei muncitoare”, mai apoi subtilă „trebuie lăsaţi în pace, par periculos-vindicativi dar sunt totuşi senili”, iar mai nou dispreţuitoarea „nu le daţi atenţie, sunt foşti informatori care au primit ce au meritat”. Pentru liniştirea celor care se mai tem încă de aceşti foşti deţinuţi politici sau care s-au plictisit de rememorările din negura comunistă, le spun că mai sunt în viaţă doar câţiva. E adevărat, cei care au avut şansa să iasă pe porţile lagărelor comuniste au depăşit binişor media speranţei de viaţă a românilor. Și din cele pățite de tatăl meu, vă spun şi de ce: în toată perioada detenţiei mâncarea era atât de puţină şi monotonă (se rezuma la „deliciosul” arpacaş fiert) încât cei care n-au murit de foame au fost feriţi de efectele perverse ale civilizaţiei sfârşitului de secol XX: bolile de ficat şi inimă, congestiile cerebrale, cancerele etc. Dar atunci intervine dilema: mănânci, bei şi te bucuri nelimitat de toate deliciile pe care le poate oferi o viaţă nu prea îndelungată sau preferi o recluziune imbecilizantă manageriată de torţionari odioşi şi te cureţi de toate relele? Am ciudata convingere că niciunuia dintre protagoniştii articolului de faţă nu i s-a permis să opteze pentru vreuna din alternativele prezentate anterior. La un moment dat, Parlamentul a avut o clipă de inspiraţie reparatorie când a aprobat Legea nr. 221/2009, iniţiată cu mult timp înainte de Ticu Dumitrescu. Din nefericire, aşa cum se-ntâmplă deseori în România, propaganda neocomunistă şi-a scos coarnele țipând în gura mare că resursele finaciare ale ţării se scurg în buzunarele „unora de care nu mai are nimeni nevoie” iar ca supliment au adăugat o minciună gogonată care-l prezentă pe Ion Diaconescu drept beneficiarul unei despăgubiri de milioane de euro pentru cei 12 ani de carceră grea (în fapt n-a primit nici măcar a mia parte din suma vehiculată). „Alarmate”, vârfurile politicii şi justiţiei române au hotărât uciderea încă din faşă a respectivei legi prin nişte hotărâri adiţionale luate de Înalta Curte de Justiţie şi astfel bunele intenţii au completat iarăşi pavajul din iad.
Având o evidentă legătură cu sărbătoarea ortodoxă a Sfinţilor Mucenici, în anul 2011 a apărut o nouă lege, Legea nr. 247, care statuează ziua de 9 martie ca zi a deţinuţilor politici anticomunişti. Felicitări pentru cei câţiva oficiali care în ultimele 2-3 zile şi-au amintit şi transmis mesaje supravieţuitorilor! Dar până şi această lege pretinde Puterii ceva mai mult decât atât. La art. 2 se spune: „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale organizează manifestări prilejuite de comemorarea zilei deţinuţilor politici anticomunişti” Aţi auzit că au avut loc astfel de evenimente în oraşul sau judeţul nostru? Ştiu de ce unii doresc aşternerea unui strat gros de praf peste atrocităţile petrecute în închisorile comuniste. Se pierde însă din vedere un adevăr îndelung verificat de timp. Eşti condamnat să repeţi greşelile unei istorii de care nu ai ştiinţă! Studierea în şcoli a suferinţelor cutremurătoare suportate de deţinuţii anticomunişti care mai pot fi aflate doar de la CNSAS, de la formidabilul Memorial de la Sighet şi din teribilele dovezi filmate de Emilia Hossu Longin este singura soluţie care poate elimina un asemenea pericol! Se aude? Mira-m-aș!