Tot ce se întâmplă cu noi de o vreme, începând cu perioada dintre alegeri, şi încredea pe care am căpătat-o în noi înşine privind viitorul, sunt semnele unei primăveri mult aşteptate. Ale primăverii din noi. Cum am putea să nu iubim dreptatea şi adevărul? Cum am putea să nu iubim oamenii care chiar luptă din răsputeri cu răul şi urâtul? Traian Băsescu, tinerii în frunte cu studenţii, „diaspora”, oamenii cinstiţi, sau scriitori ca Liiceanu, Pleşu, Patapievici… oameni care au votat binele. Am ciudata impresie a prezenţei lui Dumnezeu în agitata noastră tranziţie, respectiv final de tranziţie. Valul a fost ridicat, ochii ni s-au deschis – cred că a venit vremea să-i dăm un răgaz lui Dumnezeu, să-i mulţumim preşedintelui ţării şi să ne luăm destinul în propriile mâini.
Preşedintele Băsescu a fost, într-adevăr, mâna lui Dumnezeu, oricât de eretică ar fi afirmaţia pentru unele perechi de urechi contemporane. Această mână mult hulită şi-a făcut simţită prezenţa inclusiv în actul final al alegerilor recente. Ceea ce s-a schimbat în această toamnă în societatea românească este percepţia publică asupra partidelor politice. Moartea struţocamilei USL a limpezit multe conştiinţe, care erau siderate de frăţia Antonescu – Ponta, iar manevrele PSD împotriva dreptului la vot al cetăţenilor din diaspora a pus PSD în faţa unei oglinzi necruţătoare.
Ceea ce se întâmplă în PSD şi în PNL după aceste evenimente, este de înţeles dar trebuie să le dăm timp să se decanteze drojdiile şi să se ridice la suprafaţă valorile. Fără reformarea relaţiei lor cu cetăţenii, partidele nu vor putea rezista, iar modul mizerabil în care au înţeles să promoveze candidaţii pe listele electorale va trebui să înceteze. Tinerii vor intra în partide şi le vor reforma, dacă doresc să nu mai lase deciziile în mâna seniorilor învechiţi în rele. Traian Băsescu e cel mai mare preşedinte post-decembrist. Locul doi, medalia de argint nu se acordă, rămâne vacant. Locul 3, medalia de bronz: preşedintele Emil Constantinescu pentru că a pus bazele intrării în NATO şi UE în 1999, prin atitudinea fermă pro-occidentală.
Iar Ion Iliescu a fost un preşedinte infractor şi un politician malefic. Concurează la altă categorie, la competiţia „Infractorului Suprem” post-decembrist (violenţa politică a mineriadele prin care şi-a consolidat puterea în dauna opoziţiei, omul morţilor din decembrie ’89, artizanul politic al proiectului de tratat cu URSS din aprilie ’91, cloşca zâmbitoare şi protecţionistă a corupţiei inaugurale, un fost mare, uriaş, activist comunist, fost agent KGB, decidentul politic care a secretizat dosarele trecutului comunist din România, în fine, creatorul „democraţiei originale”, adică al democraţiei mimetice prin care România a fost văduvită de justiţie şi stat de drept până acum).
PS – Nu sunt economistă, nu mă pricep la finanţele ţării. Dar nu înţeleg de ce am mai plăti noi taxe unui guvern care refuză să recupereze sute şi sute de milioane de euro cât reprezintă prejudiciile aduse statului stabilitate deja de instanţe prin hotărâri definitive pronunţate în ultimii ani în cauzele penale? De ce mi-aş face eu, contribuabil cinstit, datoria faţă de stat când statul, prin instituţiile sale, ţine cu borfaşii? Dacă oricare dintre noi ajunge dator la fisc cu doi lei, a doua zi are conturile proprite. Constatăm însă că acelaşi fisc vigilent nu mai are nici o reacţie în faţa unor hoţi dovediţi în instanţă, refuzând să pună în aplicare hotărârile judecătoreşti.