În România, în clipa de faţă, nu există politicieni la vârf care să fie oneşti. Doar penali. Guvernul de acum este cel mai prost administrator al ţării, iar politicienii şi parlamentarii actualei legislaturi se arată a fi lacomi, mitomani şi duplicitari. Roşia Montană şi gazele de şist sunt doar pretexte prin care guvernanţii şi parlamentarii deschid larg uşile spre resursele solului clientelei politicului. În stradă, protestele privind extracţia aurului la Roşia Montană, proteste declanşate la ordin, se micşorează pe zi ce trece, iar cele împotriva gazelor de şist devin tot mai vizibile şi mai ameninţătoare.
În confuzia creată, fricii de moarte prin cianurare i se adaugă, pe nesimţite, teama de gazele de şist, de moarte în cutremure şi otrăvirea pânzei freatice de corporaţiile americane. Tăcerea în privinţa exploatării cu cianuri de o companie rusească la Baia Mare rămâne, şi după o lună, la fel de asurzitoare. La fel se ignoră în totalitate faptul că prin alungarea Chevron din România, cum s-a întâmplat deja în Bulgaria, vom avea doar de pierdut, financiar, politic şi geopolitic, iar Rusia doar de câştigat – influenţa politică şi bani, mulţi bani – menţinând preţul gazului de câteva ori mai mare decât, spre exemplu, în mult mai prospera SUA. Între timp, în presa din România, au început deja să reapară articolele alarmiste despre apocalipsa gazelor de şist, neglijându-se faptul că ţara noastră are o mare nevoie de gazele de şist pentru a deveni independentă energetic.
Rusia are nevoie – disperată – să ne pună cât mai multe beţe în roate exploatării gazului de şist. Pentru că, dacă tot mai multe ţări devin independente energetic de Rusia, nu numai că ruşii nu-şi mai pot exercita şantajul energetic, ci chiar riscă să li se prăbuşească întreaga şandrama a sistemului Putin, pentru că scade preţul gazului pe piaţă şi tot imperiul Gazprom se duce dracului. De aceea au atât de mare nevoie de noi. România este speranţa de supravieţuire a Rusiei lui Putin. Iată de ce chestiunea gazelor de şist ar trebui să fie în prim planul politicii româneşti. Este o chestiune vitală, ce ar trebui înţeleasă înainte de alegeri. E vorba de independenţa energetică – şi deci, şi geopolitică – a României faţă de Rusia, şi de o mare şansă pentru dezvoltarea noastră economică, dacă preţul hidrocarburilor se va reduce.
Avem de ales între interesul naţional şi interesul Gazpromului – Rusiei. Scăderea preţurilor hidrocarburilor pe piaţa internaţională poate fi un pericol mortal pentru regimul Putin. De aceea, Rusia e disperată. Mulţumită tehnologiei fracturării hidraulice, SUA a devenit cel mai mare producător de gaze din lume. Adică a depăşit Rusia. Asta va scădea preţul gazului la nivel mondial, moment în care economia rusească, ţinută în viaţă artificial prin exportul de resurse, se va prăbuşi. Dacă Rusia pierde piaţa Europeană, pierde tot. Ce vedem în aceste zile la noi, este o reiterare a scenariului aplicat în Bulgaria, prin care Rusia a reuşit să influenţeze oprirea exploatării şi izgonirea Chevron. PSD-ului lui Ion Ilici Iliescu a păstrat multe din reflexele anti-capitaliste ale predecesorului său eliminat formal de la putere în decembrie 1989.
Situaţia nu este tot aşa de clară în cazul PNL-ului, partid alunecos de tip ţipar, care îşi arogă o doctrină de dreapta, dar care face parte din grupul ALDE (Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa), al cărui scop este să facă să triumfe omul cu identitatea multiplă, termen post-modernist de extracţie stângistă, de fapt, o variantă a omului nou din epocă de aur. Cele două partide se întâlnesc în planul acţiunii cu unele ONG-uri ecologiste, expresii ale transformărilor neo-marxiste, care au deseori o abordare violentă, revoluţionară în realizarea scopurilor lor. Ideologia stângistă nu permite decât distrugerea adversarului, pentru că stânga pleacă de la ideea de reclădire din ruine şi nimic altceva.