Eu chiar sunt Charlie! Pentru că nu sunt de acord să trăiesc într-o societate unde trebuie să-mi fie frică să scriu ori să desenez ceva, mă declar susţinător al hebdomadarului franţuzesc masacrat de teroriştii islamişti la Paris. Caricatura este un desen şi revista aia nu era lectură obligatorie pentru islamiştii extremişti. Aceştia de-abia aşteaptă să vadă că frica are efect şi vor mai mult. Ce urmează? De frică ne convertim, pentru că Jihadul ăsta este războiul pentru exterminarea necredincioşilor, adică chiar şi a musulmanilor moderaţi, ca să nu vorbim de creştini.
Charlie este cool şi nu face compromisuri cu prostia şi violenţa primitivă. De aceea este datoria noastră să luptăm pentru libertatea de exprimare. Este una din cele mai mari valori pe care le avem şi trebuie apărate. Cu orice preţ, altfel ne pierdem identitatea şi tot ce s-a clădit în democraţie. Îmi pare rău să văd că majoritatea românilor n-au prea înţeles nimic din masacrul de la Paris şi cer pasul în spate. Cine nu este Charlie, este un laş şi nu cunoaşte valorile occidentului, pentru care au luptat şi au murit deja atâţia oameni. Cine nu e Charlie în acest caz, are mentalitate de sclav.
Libertatea reală a cuvântului înseamnă a fi liber să spui orice, indiferent dacă alţii s-ar simţi ofensaţi de cele ce spui. Asta nu înseamnă să fii de acord cu tot ce se spune. Dar înseamnă să aperi dreptul de exprimare al celor ce o spun. Ce înseamnă jurnalismul obedient sau „capul plecat, sabia nu-l taie”? Kiss FM sau al’de Moga, al’de Guţă batjocoresc secundă de secundă tot ce înseamnă muzică. Mircea Badea insultă în fel şi chip cel mai elementar bun simţ. Jurnalişti şi scriitori închipuiţi îşi bat joc, frază de frază, de limba română. Profesionalismul este insultat în toate domeniile de diletanţi şi impostori. Mi se par mai nocive decât râsul, fie el vulgar, bădărănesc, de orice. Şi ăştia nu sunt interzişi şi nici linşaţi, deşi îi sfidează şi ei pe cei pentru care arta, bunul simţ, limba naţională, cultura sau profesionalismul sunt sfinte. Pentru că în lumea asta trebuie să încăpem şi să ne tolerăm cu toţii, pentru că nu e a unora mai mult decât a altora.
În Nigeria, gruparea teroristă Boko Haram a ras 16 sate de pe Pământ. Acolo cine şi-a bătut joc de Mahomed? În 2001, la New York, cine şi-a bătut joc de Mahomed? Dar la Madrid? Dar la Londra? Dar în atentatul de la Cassablanca, în Maroc (ţară majoritar musulmană)? Cred că ne mişcăm pe nişte nisipuri mişcătoare şi există un adevărat pericol social, vorbind. Însă să nu îmi spuneţi mie că trebuie să îmi ţin gura, atunci când la mine în ţară, la mine acasă, mi se spune (şi nu conform legilor ţării mele) să îmi ţin fleanca pentru că dacă nu, risc să fiu ucis. Şi asta în numele unei religii pe care, reţineţi bine, ar trebui să o practicăm oriunde, numai în viaţa publică nu.
Ştiu că e complicat, ştiu că e foarte greu de acceptat, însă la acţiunea făcută cu un creion şi câteva cuvinte nu răspunzi cu Kalașnikovul. Aş vrea să vă reamintesc că la noi, în vremuri uitate, exista un personaj extrem de acid prin satirele sale care spunea: „Simţ enorm şi văz monstruos”. Se numea Caragiale. Atâta timp cât putem râde oricând şi de orice, suntem oameni. În momentul în care ne-am pierdut zâmbetul, ne-am pierdut una din însuşirile fundamentale ale neamului omenesc, şi ne transformăm în altceva, în roboţi, fanatici, ucigaşi. De ce am reuşit să scăpăm din comunism?! Pentru că nu ne-am pierdut zâmbetul. Am ştiut să zâmbim şi să facem bancuri, să privim la tabloul pus în faţă nu cu ochii, ci cu imaginaţia. Eu cred că fanaticii religioşi arabi au uitat să râdă, au uitat că zâmbetul, glumele, pot face din ultimul sclav un om liber. Scriind, mă gândesc că însuşi noţiunea de om liber este un pleonasm, a fi Om însemnă să fii Liber.