Nu întotdeauna bătrâneţea este o garanţie că ai devenit mai înţelept. Tăriceanu este exemplul suprem. În loc să stea la cutie fiindcă nu a excelat niciodată decât prin banalitate, nu a avut niciodată anvergura unui mare om politic, ci a unui biet secretar de partid de fabrică care tremură să nu-l supere pe primul secretar, a demisionat din partidul pe care, alături de alţii, l-a fondat. El s-a dezbrăcat de haina liberală, care părea că-i vine perfect şi a îmbrăcat mantia roşie. Acest gest va fi decontat politic şi, cred eu, Tăriceanu va ieşi din politică pe uşa din dos. Acum, primul secretar pare a fi Ponta, după ce a mâncat pâinea oferită de Antonescu, care i-a dat legitimitate în Occident.
Cei care îl consideră pe Tăriceanu ca fiind un om cu caracter moral, ar trebui să-şi aducă aminte cum l-a trişat pe Traian Băsescu, în primul mandat, când a încălcat toate convenţiile stabilite şi când România a fost dată pentru mulţi ani pe mâna PSD-ului. Pe urmă, un om care nu ştie să-şi aleagă o soţie şi trebuie să se căsătorească de 5 ori, încât nici biserica nu a mai vrut să-l căsătorească în faţa altarului, ce încredere putem avea ca să-l alegem prim om al României? În urma unei analize ample, am ajuns la o concluzie cât se poate de argumentată, în privinţa vigurozităţii politice din ultimele zile, vigurozitate de care dă dovadă manechinul Tăriceanu, de parcă ar fi… reîntinerit, nu alta! Evident, această şocantă revenire în forţă a lui, se datorează unei banale erori umane, ce ţine mai mult de geriatrie, decât de voinţa şi putinţa politică reală şi naturală.
Observându-i şi analizându-i vivacitatea şi starea de agitaţie, admirabila incisivitate ce sugerează un năbădăios erotism pentru politica la scară mare, am ajuns la concluzia că toate aceste simptome sunt rezultatul unei regretabile dar justificate erori, de la o vârstă-n sus. Pur şi simplu, din neatenţie sau tremuratul mâinilor, a halit cu vreo jumătate de kg de Viagra mai mult, decât în mod obişnuit. Poate chiar decât în mod tradiţional, dacă ne gândim că el e mai mereu condamnat să facă faţă unei căsătorii în plus. Sigur că mai există şi ipoteza ca reacţiile sale din ultimul timp să se datoreze unor acumulări nervoase rezultate, fie în urma căderilor repetate de pe motocicletă taman în cap, fie în urma mariajelor în serie soldate cu multiple receptări de farfurii între urechi. Efectele acestor încercări sunt cam întotdeauna greu de diferenţiat.
Practic însă, colaboraţionismul infracţional între PSD şi PNL, şi mizeria morală şi materiala prin care trece această ţară, a început încă de când Radu Câmpeanu (liberal) a dat mâna cu Ion Iliescu, pe la spatele lui Corneliu Coposu. Atunci a început Marea Devalizare a economiei şi avuţiei naţionale şi tot atunci s-au pus bazele trădării perpetue a intereselor naţionale, în folosul unei mafii pesedisto-liberale provenită din elita PCR şi Securitate, escroci bătrâni şi odraslele lor, care în doar câţiva ani, uneori în doar câteva luni, avea să acumuleze averi… incredibile, pentru un stat sărac, abia ieşit din comunism.
Tăriceanu este un şmecheraş cu pretenţii, aşa cum Năstase este parvenitul care îşi caută arborele genealogic printre piticii din grădina gospodăriei de partid. Îmi vine în minte opoziţia domnului Tăriceanu la păstrarea trupelor româneşti în Afganistan. Atunci mi s-a părut surprinzătoare, acum privind la felul sistematic în care susţine partidele cu orientare pro-estică chiar împotriva propriilor interese de carieră politică, a imaginii de om politic serios, loial propriului partid, lucrurile se văd în cu totul altă lumină. Este un fapt că Tăriceanu s-a opus unificării dreptei. Este un fapt că a acţionat mereu de conivenţă cu Dinu Patriciu. Este un fapt că, la ora actuală, s-a înrolat, practic, în PSD. Rămâne să întrebăm care sunt motivaţiile sale, care este natura reală a PNL, ce rol joacă „seniorii” gen Mircea Quintus, Dinu Zamfirescu şi C. Bălăceanu-Stolnici?