Politicianul este un individ bizar, plin de egoism și oportunism. visează demnități și munți de bani. Nu-și pierde timpul citind doctrina și ideologia partidului pe care-l reprezintăși nu mai are principii sau idealuri. De fapt, are unul singur care-l urmărește și-n vis și pentru care ar fi în stare să-și vândăpână și conștiința: banul. Când se plictisește, de obicei, politicianul urzește fel de fel de jocuri de culise – toate-n interesul lui – menite sădistrugă”concurența” din partid. Nu dădoi bani pe jurnaliști, tratându-i cu aroganță, încercând chiar săle submineze personalitatea. Are o plăcere nebunăsăse joace cu mintea oamenilor, promițându-le că se va manifesta doar în interes național. În realitate, acesta urăște însă și ideea de românism și acasă, în intimitatea sa, trântește nervos cu diplomatul de pământ, spunându-și că s-a săturat sămintămuritorii de rând. Liderii politici de azi, sunt o adunăturăcoloratăși obositoare de clevetitori și agramați, incompetenți cu pieptul scos provocator înainte, niște trufași irecuperabili, care, fără jenă, au acaparat prim-planul vieții cotidiene. Din considerente care frizeazălogica, au impresia despre ei că sunt deținătorii supremi ai adevărurilor general-valabile, când, de fapt, realitatea îi dezvăluie ca pe niște personaje fără coloanăvertebrală, plini de nimic. Duc adevărate războaie ale orgoliilor și nicio luptăa principiilor. Se otrăvesc public cu declarații jignitoare, însă , arareori, discutădespre ce anume trebuie făcut ca România săstea, la loc de cinste, printre statele civilizate ale lumii. Sunt orbiți de strălucirea banului și chiori la sărăcia în care își duc existența majoritatea oamenilor. Politicianul român ar putea fi un mare actor. Orice rol i se potrivește și el aspirăsăle joace pe toate.
Sunt puține momentele în care politicianul român își aduce aminte de popor. De regulă, când, făcând o boacă nă, se aflăla ananghie. În caz de urgențăelectorală, activiștii câte unui partid aruncă în joc poze retușate pe calculator, în care râd cu gura până la urechi, alături de vreun muritor de foame. Pentru ei, poporul a devenit doar marfăelectoralăbunăde transportat dintr-un colț în altul al țării.
Politicianul este de părere că nu greșește niciodată. Atunci când o face, zice că a fost victima unei neînțelegeri și ținta răutăților jurnaliștilor. De multe ori, când e prins cu cioara vopsităși i se dovedește public incapabilitatea de a se ține de cuvânt, se victimizeazăși spune că adversarii politici i-au întins o cursă, în care a că zut nu din cauza naivității ci a bunei -credințe cu care-și trateazăchiar și dușmanii. După părerea lui, jurnaliștii nu pot săfie oameni de cuvânt, pentru că ei, înșiși, reprezintăcuvintele. Ei deformeazăadevărul pentru că , sperăei, sunt ori vânduți, ori cumpărați, ori proști. Asta pentru că cei care ne conduc pe noi acum nu numai că dau dovadăde o nesimțire patologică ci, și mai grav, nu au deloc simțul ridicolului.
Politicianul crede că s-a născut săfie ascultat cu sufletul la gurăde masele de oameni, că stăpânește arta elocinței și că jurnaliștii îl încurcă în legăturile pe care încearcă și așa, în van, săle stabilească cu electoratul.
Ei, politicienii, spun întotdeauna adevărul sau îl lasăsăse înțeleagă. Noi, presa, niciodată, se-mbatăei cu apărece. Avem o țară plină de politicieni mitocani, care sfidează intelectualitatea românească , gata oricând săschimbe sublimul cu grotescul, pentru că așa cum spunea, cu ceva vreme în urmă, scriitorul Mircea că rtărescu „politica românească e, în acest moment, o cloacă mizerabilă, un ghem mafiotic fără nicio preocupare pentru moralitate sau pentru interesul național”. Nimic mai adevărat!