Abia acum îmi dau eu seama cât de puternică este fosta Securitate. Au trecut șaisprezece ani de la niște evenimente ce au avut pretenția de a înlătura orice element securisto-comunist din pozițiile decizionale și, în loc să percep o șubrezire a caracatiței Securității ceaușiste, realizez că adevărații regizori ai scenei politico-economice românești domină orice încercare de anihilare a unui sistem ce a mâncat aidoma unui cancer societatea noastră. Interesant este și faptul că așa-zisa gardă a vechii Securități se comportă cu informatorii săi precum o cloșca ce își apără puii. Speculând, acest soi de loialitate poate fi pus pe seama unei interdependențe între ofițerii activi și informatori și nu am nici o urmă de îndoială că atât societatea civilă, cât și politicul și economicul sunt infectate cu astfel de creaturi abjecte.
Cu toate că de fiecare dată când se ivește un astfel de scandal ce inflamează toate mediile autohtone îmi dau relativ repede seama ce fel de interese stau ascunse în spatele a ceea ce se poate vedea cu ochiul liber, în cazul deconspirării colaboratorilor fostei Securități mă aflu într-o ceață totală. Din acest punct de vedere, îmi este mai comod să reduc mascarada deconspirării la doar câteva elemente și am ajuns la concluzia că ne îndreptăm spre o bagatelizare și o banalizare a ideii de colaborator și lucrător al unei instituții criminale. Recunosc, datorită dorinței mele de a vedea epurate instituțiile statului, în momentul în care Traian Băsescu a dat undă verde predării dosarelor că tre CNSAS, m-am așteptat ca frica și rușinea să fie turnesolul ce îmi va indica canaliile ce și-au turnat colegii, prietenii, cunoștințele și rudele la Securitate, dar m-am înșelat. Marea dosariadă s-a transformat într-un foc de paie stins imediat de urina securiștilor. Iată puzzle-ul compromiterii acțiunii de asanare a societății românești.
Conștienți că va veni momentul deconspirării și având informații în acest sens, unii informatori s-au grăbit să declare cu ceva timp în urmă că au colaborat cu Securitatea pe linie profesională dintr-o obligativitate a meseriei lor și un exemplu îl avem chiar în Vâlcea, în persoana deputatului Emilian Frâncu, șeful organizației PNL Vâlcea. Respectiva categorie de informatori a încercat să se bage pe sub valul desecretizării arhivelor și s-a pus la adăpost de eventualele procese penale. Fiind la modă lupta internațională antiterorism, a doua categorie de informatori din care fac parte Mona Muscă (PNL), Cristian Rădulescu (PD) și Radu Terinte (PC), trece drept regnul informatorilor patrioți ce au colaborat pe linie de politică externă și și-au apărat țara de teroriști. O a treia categorie de informatori, în opinia mea cea mai distructivă, este categoria informatorilor securiști ce au avut misiunea de a perpetua afacerile Securității printr-o infiltrare la vârful sferelor politice și economice, precum Dan Voiculescu, președintele PC. Vocile de fundal ale lui Vadim Tudor (PRM), Ilie Merce (PRM), Dumitru Dragomir (PRM), Mircea Costache (PRM), Mircea Geoana (PSD), Ion Iliescu (PSD), Mădălin Voicu (PSD), Cazemir Ionescu, Corneliu Turianu (PD), Ioan Talpeș și Nicolae Pleșita, bulversează și aruncă spre o anumită banalitate povara informatorilor și a securiștilor comuniști. În consecință, partidele cele mai viciate de flagelul turnătorilor se aliază pentru a izola PD, partidul din care provine artizanul deschiderii arhivelor fostei Securități, Traian Băsescu. De data aceasta conturul de influență al Securității a ieșit în evidență prin alianța dintre PC, PRM, UDMR, PSD și PNL. Ca o paranteză, Vadim Tudor pare să fi uitat de rivalitatea cu UDMR când vine vorba despre informatori și ofițeri de securitate, fapt ce ne dovedește că valul deconspirărilor îl arde rău de tot.
Hipnoza dosariadei s-ar fi spulberat dacă legile asanării erau simple și clare, iar personajele negative și-ar da seama că este momentul să se retragă într-o liniște de mormânt, însă balaurul cu multe capete al Securității mai are mult până să își dea ultima suflare. Pentru moment, mlaștina securiștilor a reușit încă o dată să împroaște aburul otrăvitor al lehamitei lucrurilor fără final.
Bogdan Popescu
Lasă un comentariu