Aproape un an de zile a trecut de la inaugurarea cu fast a noii gări din Râmnicu Vâlcea! Cine s-ar fi gândit că un proiect pe fonduri europene, care a costat nu mai puţin de 34 de milioane de lei, va sta tot atâta timp cu lacătul pus? Grav este că pe tot parcursul zilelor geroase de iarnă, călătorii au fost nevoiţi să-şi aştepte trenurile în frig şi mizerie.
Greşeala este a constructorului
Noua clădire stă închisă din cauză că nu are apă curentă şi canalizare. Constructorul a greşit săpăturile şi a conectat conducta de canalizare în conducta de apă a oraşului. În urma controalelor realizate de către autorităţile locale, constructorului i s-a cerut să remedieze problema. Rămâne de văzut în cât timp se va îndrepta această eroare şi mai ales, cine va plăti pentru ea!
O altă greşeala marca Dorel, aşa cum a numit-o însuşi viceprimarul Râmnicului, Eusebiu Veţeleanu, a fost făcută la construcţia pasajului Tudor Vladimirescu. În timpul lucrărilor a fost atinsă şi fisurată conducta de colectare a apelor pluviale. După ce s-a început turnarea fundaţiei unui pilon, cimentul a pătruns în fisură şi s-a betonat conducta pe o lungime de 9 m. Această manevră greşită a dus, anul trecut, la producerea unei inundaţii masive în zona gării, apa ajungând chiar şi la o jumătate de metru.
Centenara gară a Râmnicului a fost demolată
Din fosta clădire a mai rămas un depozit care funcţionează pe post de casă de bilete şi toaleta publică, insalubră. Vestea că fosta gară urma să fie demolată nu le-a căzut bine râmnicenilor, aceştia dorindu-şi o renovare a clădirii. Construită în anul 1887, atunci când s-a deschis linia ferată Râmnicu Vâlcea – Piatra Olt, fosta gară din Râmnicu Vâlcea era o clădire de o mare însemnătate a oraşului.
Potrivit scriitorului Constantin Mateescu, la început, a fost doar o staţie cu “un ceas care n-a mers aproape niciodată şi unul sau două felinare decorative ce vor fi luminat pe vremuri la ora când trecea acceleratul”. 15 ani mai târziu, în 1902 se înfiinţează ruta Râmnicu Vâlcea- Sibiu, iar gara devine un loc de întâlnire pentru localnicii doritori să-şi împărtăşească ultimele noutăţi şi, în acelaşi timp, curioşi să vadă cine a mai poposit în oraş. Tabloul de la începutul secolului al XX-lea a fost descris în amănunt de Constantin Mateescu în volumul ”Râmnicul de odinioară” publicat în 1993.
“În scurtă vreme, gara devine un punct de atracţie al oraşului. Intrarea trenurilor e aşteptată cu emoţie, peronul ei, pustiu în cea mai mare parte a zilei, se ticseşte de călători dar mai ales de curioşi care aşteaptă cu răbdare să vadă cine mai soseşte în urbe. În faţa gării staţionează vreo trei trăsuri cu coviltir, birjarii moţăie pe capră, în timp ce impiegaţii aleargă dintr-o parte în alta a peronului cu un aer marţial. Pe strada gării, ca şi pe Bulevard, pe unde vor trece călătorii nou sosiţi, cerdacurile şi balcoanele sunt pline. Se bea cafea, se fac pasienţe. În economia timpului unui oraş patriarhal, venirea trenurilor e un eveniment ce dă, pe lângă melancolia călătoriilor imaginare, un sentiment de siguranţă şi stabilitate. În anii Râmnicului de altădată se puteau vedea în gară, la ora de sosire a acceleratului, aceiaşi oameni, de obicei în vârstă, ce se întâlneau ca să discute despre legea pensiilor sau despre aventurile amoroase ale principelui Nicolae, ce traversă cu Pontillacul centrul Capitalei cu exorbitanta viteză de 40 de kilometri pe oră”, a scris Constantin Mateescu, cetăţean de onoare al judeţului Vâlcea. După ce a suferit numeroase modificări, gara nu a mai putut fi inclusă pe lista monumentelor istorice protejate. Asta nu înseamnă că era necesară demolarea şi construcţia unei clădiri ce aduce a bancă sau supermarket și care, pe deasupra, mai stă şi închisă!