MANIFESTARE. Nu e de mers la aceste sărbători de plimbat moaşte prea cucernice și patroni spirituali de oraş. Sunt atât de false în Râmnicu Vâlcea, pe cât este de fapt şi oraşul. Şi până la urmă, în afara unor simpozioane, la care aceiaşi vârstnici scriitoraşi, câţiva popi, primari, consilieri, parlamentari vin să-şi arate muianul, singurul lucru cert este somnul, plictisul, sictirul, greaţa. Râmnicu Vâlcea este un oraş construit pe false valori, pe o fudulie inutilă, care porneşte de la un ciudat complex regional. Acest oraş nu prea a fost mare lucru în istoria recentă. O banală capitală de raion. Restul sunt hiperbole aiuristice pe care ţi le înşiră „adolescenţii” de la Forumul Cultural al Râmnicului. În Vâlcea, protocronismul nu a murit odată cu revoluţia, el s-a reinventat odată cu artiştii, popii şi semidocţii care s-au erijat în a fi vectori de emancipare.
Sărbătorile fade ale lui Ivireanu, ale Imnului Naţional, ale Cucutei şi naiba ştie ce s-o mai inventa sunt expresii ale unui fals ecosistem visceral. Vâlceanul are pus altfel creierul şi dosul, o geometrie întoarsă pe dos, iar limbajul lui de lemn la aceste manifestări – fie că e primar, popă, deputat sau senator se adresează stomacului cu intenţia de a ţi-l întoarce pe dos.
Arhi-epsicopie, un moft prefixul adăugat de acum un an, adică peste ce este arhi, peste una sau două episcopii din judeţele vecine. Păi şi când ăstea vor miji şi ele la prefixum arhi – ce face asta din Vâlcea. Devine „mitro”? Mofturi de şefisme ale unor prelaţi, similare liceelor vâlcene de azi care produc tehnicieni în sudură, deci şefi, un fel de „arhi-sudori”, dar fără sudori.
Ne întoarcem la „arhi”. Consiliul ăla de acolo e plin de politicieni. Ce legătură are scula cu scriptura. Mai e spaţiu pe pereţii vreunei biserici noi construite pentru a picta deputaţi sau consilieri cu aură de ho… pardon de sfinţi. În orice caz, deja avem preoţi care definesc crucea ca fiind un „Te” mare.
Şi atunci de ce avem procesiuni de Sfântul Antim Ivireanu. Acela a fost chiar onest în misionarismul lui. Cei care îl sărbătoresc azi sunt aproape circari, pentru că asta se petrece la astfel de sărbători, un fel de iarmaroc sătesc unde vorbesc mari pictori şi pictoriţe fără pic de talent, scriitori şi scriitoriţe cu un grad mare de analfabetism, mari istorici patetici care nu cunosc pic de istorie. Mari politicieni… pe aceeaşi regulă.
Dar, snobimsul vâlcenului cu două teatre de carapace nu cunoaşte limite. Au fost pupaţi pe toate părţile în ultimii 22 de ani indivizi de cea mai joasă speţă, li s-au ridicat statui pe soclul din „ceva maron” şi rezultatul?
E amuzant că rezultatul acestei fanfaronade de Vâlcea, plină de religiozitate, de artă prea-cucernică a fost cu adevărat un semn providenţial – Dan Diaconescu. Tradus, ar suna cam aşa: „Vâlceni, esenţa voastră, dincolo de farduri şi cravată, este… DD”. Restul e apă de ploaie, ifose ieftine plimbate în chip de sfinte moaşte de la o biserică la alta şi multe mâini care îşi fac cruce cu ipocrizie.
VLAD SOARE