Una dintre cele mai fascinante lucrări ale naturii se află săpată în inima masivului calcaros de pe raza comunei gorjene Baia de Fier. Este vorba de Peştera Muierii, cea mai vizitată peştera din România. Primele informaţii despre acest monument al naturii datează din anul 1870.
Peştera Muierilor este electrificată şi a fost sculptată în calcarele mezozoice de pe marginea sudică a Masivului Parâng, de către râul Galbenul.
Peştera are o lungime de aproximativ 4 kilometri şi este dispusă în 4 niveluri. Adevăratele atracţii ale peşterii sunt Domul Mic, care are un aspect asemănător unei cupole gotice format prin precipitarea milenară a calcitei. Celelalte încăperii sunt Sala Altarului, Valul Altarului, Amvonul, Candelabrul Mare şi imaginea Stâncii Însângerate. Alte câteva atracţii sunt Valul Muierii, Bazinele Mari, Cascadele împietrite, Dantela de Piatră, Poarta, Sala cu Guano, Sala Turcului.
Ca în toate cazurile în care astfel de locaţii au fost folosite din cele mai vechi timpuri şi în legătură cu Peştera Muierilor circulă mai multe legende, unele din ele fiind vinovate de numele prezent al acesteia. Se pare că numele se trage de la faptul că, în vreme de război, când bărbații plecau la luptă iar zona era în pericol de a fi cucerită sau tranzitată de dușmani, femeile, copiii și bătrânii se ascundeau în interiorul său beneficiind şi de faptul că avea mai multe posibilităţi de intrare/ieşire, cunoscute în mod evident doar de localnici.
O altă legendă locală spune că în vremurile vechi aici trăia o zână a pădurii care-i ajuta pe toţi cei care se duceau la ea. Aducea bărbaţii plecaţi de lângă neveste, ajuta să rodească pântecele femeilor sterpe, le ajuta pe fetele bătrâne să se căsătorească. Într-o zi, la zână a venit un tânăr de o frumuseţe răpitoare care îşi căuta norocul în lume. Iar zâna, călcând tradiţiile şi jurămintele sale, s-a îndrăgostit de tânăr. Numai că acesta a părăsit-o într-o bună zi. De durere, zâna s-a stins iar trupul ei a fost mistuit de o flacără venită din pământ. De atunci peştera s-ar numi a Muierii.
Altă legendă locală spune că în zilele călduroase de vară femeile veneau la gura peşterii pentru că era răcoare iar curenţii formaţi şi aerul umed le ajuta la tors. În plus se pare că obişnuiau să pătrundă chiar şi mai spre interior, în gur-urile cu apa, unde puneau inul şi cânepa la topit.