Elena-Monica Mihalcea a absolvit Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, specializarea asistență socială, iar în prezent își desfășoară activitatea, cu responsabilitate, în funcția de asistent social la Spitalul Județean de Urgență Vâlcea, totodată fiind și cadru didactic în cadrul insituției care s-a format.
Reporter: Care este motivația ta în profesia de asistent social?
Elena – Monica Mihalcea: Tolba năzuințelor de asistent social și motivația acestei profesii adună în aceeași poveste oamenii cărora le-am lăsat porțile sufletului meu deschise. Firescul “împreună” reprezintă motorul cu reacție al activității de zi cu zi, iar iubirea-izvor din privirea celor care „se agață” de mine ca fiind ultima lor ancoră, îmi hrănește sufletul. Oglinda nu-și mai găsește rostul atunci când oamenii te creditează cu încredere, când culegi respectul și admirația lor, când partajează cu tine emoția sau suferința. Asta mă face, de fapt, să spun: “Tuturor, cu dăruire, vă sunt! Vă sunt sprijin, vă sunt reper, vă sunt intersecție cu drum prioritar!” .
Rep.: Care crezi că sunt principalele trăsături de caracter pe care trebuie să le aibă un asistent social?
E. M. M.: Dacă ar fi să creez rețeta perfectă aș spune că ai nevoie de o duzină de răbdare, un teanc de empatie, aș adăuga o fărâmă de optimism și aș completa, fără măsură, cu suflet. Dar, cu toate acestea, trăsăturile sunt, de fapt, simțire, vocație, ingrediente pe care nu le poți învăța sau educa, sunt resurse inepuizabile autentice, pe care timpul doar le întărește! Blândețea și credința sunt alți doi soldați ce străjuiesc gândul, intervenția și, într-o complicitate tacită, te fac să fii omul potrivit la locul și momentul potrivit !
Rep.: În opinia ta care sunt cele mai mari provocări ale profesiei de asistent social?
E. M. M.:Provocarea reprezintă în sine un factor facilitator al evoluției, al autodepășirii. În profesia de asistent social, provocările sunt, parcă, un laitmotiv nescris al fișelor de post. Sărăcia, boala, singurătatea și neputința sunt provocările, parcă nedrepte, sunt extemporalul zilnic al asistenților sociali la care nu se admite nicio greșeală, nicio confuzie, nicio stângăcie. Nu există provocare mai mare sau mai mică, atât timp cât, într-o complicitate a privirilor, omul din fața ta îți transmite deznădejde și disperare.
Rep.: Pentru tine care a fost cea mai mare provocare profesională de până acum?
E. M. M.: Cea mai mare provocare profesională de până acum a fost aceea de a nu renunța și de a-mi păstra efervescența, determinarea, în încercarea de a modela timpul în favoarea celor din jur. Nu e ușor să-ți menți dorința la cote alarmant de mari într-o lume plină de obstacole și, aparent, fără soluții. A-ți impune să fii printre cei mai mari combatanți ai sărăciei și ai bolii este, fără doar și poate, cea mai mare provocare! Provocarea am lansat-o eu, iar profesia mi-a oferit „papucii” potriviți și instrumentele necesare pentru a vedea realitatea dincolo de orice cortină, dincolo de orice văl care ar putea-o distorsiona.
Rep.: Ce mesaj le transmiți asistenților sociali și viitorilor asistenți sociali ?
E. M. M.: Celor care au îmbrățișat această meserie vreau să le transmit recunoștința mea profundă pentru puterea solară cu care înseninează chipuri și suflete.
Pe de altă parte, viitorilor asistenți sociali le spun că pot da verbului „a ajuta” valențe nebănuit de mari. Când spun mari nu mă refer la cantități, mă refer la posibilitățile de a schimba destine, dând la schimb lacrimile, pe zâmbete! Împărtășiți iubirea cu cei ce șchioapătă prin viață, îmbrățișați-i pe cei mai puțin norocoși, iar când vă veți lovi de uși închise, nu uitați de ferestre!