Am primit la redacţie scrisoarea unui părinte, care a ajuns cu bebeluşul de 6 săptămâni, la UPU Vâlcea, iar acolo medicii de gardă i-au pus un diagnostic greşit, comunicându-le părinţilor că trebuie să facă mai multe investigaţii medicale, deoarece este posibil ca bebeluşul lor să nu mai aibă mult de trăit.
Deşi lucrurile s-au schimbat mult în bine de când la conducerea Spitalului Judeţean Vâlcea a venit, prin concurs, medicul Dan Ponoran, iată că la nivelul mentalităţii şi al comunicării cu pacienţii mai este mult de lucrat. De fapt, directorul Ponoran chiar spunea că este o provocare pentru echipa de conducere de la Spitalul Judeţean Vâlcea să obţină rezultate în ceea ce priveşte mentalitatea cadrelor medicale, precum şi în ceea ce priveşte interacţiunea cu pacienţii.
De asemenea, tot directorul Ponoran susţinea că mai este mult de lucrat pentru ca şi la laboratorul de la UPU pediatrie, care este separat de laboratorul spitalului, rezultatele analizelor să fie cât mai aproape de realitate, acest lucru constituind una din priorităţile anului 2016 pentru directorul spitalului.
Publicăm această epistolă cu speranţa că astfel de cazuri sunt totuşi izolate. Cum tăticul respectiv nu dă numele cadrele medicale cu care a intrat în contact, nici noi nu am putut contacta pe cineva pentru un punct de vedere.
Redăm integral scrisoarea în care părintele povesteşte groaza pe care a trăit-o până când a ajuns la Sibiu şi i-a făcut analize aprofundate bebeluşului său:
„Am să vă povestesc ultima păţanie trăită la secţia UPU a spitalului judeţean Vâlcea. Nu că cele anterioare ar fi fost plăcute, dar a trecut multă vreme de atunci, iar morţii nu mai merită dezgropaţi. Nu am să dau nume. Consider că nu are rost. Am un băieţel în vârstă de 6 săptămâni. Printr-o întâmplare nefericită s-a înecat cu un sirop. Soţia, fiind singură acasă, s-a panicat şi a sunat la salvare, salvare care i-a dus la spitalul nostru cel lăudat, secţia UPU.
Nu ştiu foarte multe detalii de la început deoarece eu am sosit acolo la puţin după. În telefon soţia mi-a comunicat că este bine băieţelul, dar i se va mai face o radiografie la plămâni pentru a fi siguri că nu există lichid în plămâni. Totul simplu, doar că în urma radiografiei sunt sunat de soţie care îmi spune că s-a descoperit că bebeluşul nostru are camerele inimi inversate. Ajuns repede şi eu la spital, îmi găsesc soţia şi copilul în salonul de urgenţe pediatrie. O doamnă doctor îmbrăcată în roz, scumpă la vorbă. Nu i-am reţinut numele şi nici nu mă străduiesc să i-l găsesc pe fişa medicală. Asemenea exemplare nu merită sa le strigi numele.
Întreb disperat ce înseamnă diagnosticul pus copilului meu însă doamna rozalie nu avea cuvintele la ea. Îmi recomandă o consultaţie de specialitate. I se prelevează copilului sânge pentru nişte analize sumare şi mi se recomandă să mă întorc peste o oră, iar ca doamna asistentă să fie amabilă îmi cere numărul de telefon, promiţându-mi că mă va suna când analizele sunt gata.
Ajuns acasă cu copilul, în urma unui google rapid pe Internet, descopăr că diagnosticul pus de către doamna doctor este grav. Unul dintre cele mai grave pe care un părinte ar vrea să le audă despre copilul lui. Adică după 6 săptămâni petrecute lângă un copil mult aşteptat şi greu obţinut să afli că nu are prea multe şanse de supravieţuire, iar dacă va supravieţui nu va duce o viaţă normală. Din momentul acela au urmat cele mai negre ore din viaţa mea şi a soţiei. Totul a devenit gri, căldura din apartament a devenit un ger insuportabil şi tremuram. Au urmat câteva ore de aşteptare după telefonul asistentei. Şi am aşteptat şi iar am aşteptat, până la urmă am luat soţia şi copilul şi am mers la spital.
În secţia UPU nimeni, doamnele dormeau liniştite în separeu. Atunci mi-am permit să fac o scurtă analiză a salonului. Salon UPU dintr-un spital european. Băncuţa pe care stau pacienţii la consult acoperită cu un cearceaf pătat. Mai mult ca sigur că era urină. Nu se deranjase nimeni să îl înlocuiască. Fără să vreau mi-am imaginat-o pe doctora în halat roşu respirând urină, pentru că asta se întâmpla. Urina aceea se evapora în aerul din salon, aer pe care îl respira şi ea petrecând 8 ore la muncă în salonul respectiv. Dar probabil că nu o deranja.
Sub băncuţă o pereche de pantofi. Sigur ăla era locul. Cât despre starea generală a salonului… jale. Mizerie pe fiecare centimetru pătrat. A apărut şi doamna în roz împreună cu asistenta, ambele pe jumătate adormite. S-au scuzat faţă de mine: nu au mai vrut să mă mai deranjeze la ora aia să mă sune să îmi iau rezultatele. Am cerut iarăşi detalii despre diagnosticul pus de ele. Acelaşi răspuns: examen de specialitate. Unde şi când? Păi, la noi în Vâlcea dacă vă programaţi acum poate aveţi noroc peste o lună să prindeţi să faceţi un ecograf la inimă. Cu inima frântă am plecat acasă.
A urmat cea mai grea noapte din viaţă. Să te uiţi la copilul tău şi să ştii că o să moară de curând. Că nu o să apuce să vadă nimic din ce i-ai promis. Că tot ce ai mai scump pe lume va duce o viaţă chinuită şi până la urmă va sfârşi cu tine deasupra lui, iar tu îi arunci un ultim pumn de ţărână. Dezastru. După puţinele reprize de dormit, mă rugam ca totul să fi fost un vis urât. Timpul a trecut greu în aşteptarea dimineţii. La prima oră am luat toate cabinetele de cardiologie la rând, să sun, să obţin o programare. Nimic. La noi nu se fac ecografii pentru nou născuţi. Cine ne-a pus să facem copil?
Sărit în maşină, direcţia Sibiu la Polisano. Examen cardiologic la o doamnă cumsecade care ne-a asigurat că avem un copil perfect sănătos. Dacă înainte plânsesem de durere, acum îmi venea să plâng de fericire, să o iau pe doamna aceea necunoscută în braţe, să o sărut. Aşadar, de ce plătim taxe către stat? De ce trebuie să plătesc din salariul meu o incompetentă care habar nu are pe ce lume trăieşte?
(…)
Tot ce îmi doresc acum, după ce am trăit clipele astea de groază este că personalul care s-a jucat de-a medicina pe seama mea să sufere în cele mai groaznice chinuri şi să ajungă sa fie trataţi de mine”, susţine părintele care ne-a scris la redacţie.