În copilăria mea, în timpul verii, două săptămâni fără ploaie era un motiv de îngrijorare pentru comunitatea din care făceam parte. Puternic ancoraţi în activităţile cotidiene noi, copiii, ne străduiam să ne achităm de îndatoririle care ne reveneau în astfel de situaţii. Pe lângă Paparudă (o bătaie cu apa), Caloianul era un obicei transmis din generaţie în generaţie din vremuri imemorabile menit să aducă ploaia şi practicat de copii căci ei erau fără de păcat. Ritualul acela care începea cu modelarea din argilă a unei figurine cu chip de om pe care o aşezăm pe o bucată de scândură ce simboliza sicriul şi pe care, după ce o lăsam la soare să se usuce o acopeream cu flori şi o aşezam în curtea unuia dintre noi unde timp de trei zile mergeam la priveghi.
Seara, strada răsuna de un bocet pe care îl cântam în cor şi care avea menirea de a deschide cerurile şi de a dezlega ploile:
Ene, Ene, Caloiene,
Dă-mi cheiţele
Să descui portiţele
Că de când n-a mai plouat
Porumbaşul s-a uscat.
În a treia zi, mamele noastre făceau o colivă din grâu pisat cu o bucată de piatră conică într-o piuă din lemn. Tot în acea zi, după prânz, luăm caloianul şi, desculţi, porneam într-o procesiune spre gârlă ca să îl dăm pe apă. Pe tot traseul, oamenii ieşeau la porţi scoşi de cântecul nostru şi ne priveau în linişte şi cu mâinile împreunate a rugăciune.
Şi ca o minune, la întoarcere, se pornea ploaia, dar lucrul acesta nu îi împiedică pe micii comercianţi (comunismul nu îi ucisese pe toţi căci erau o sursă de venituri pentru stat prin impozitele substanţiale pe care le plăteau) să iasă în faţa prăvăliilor lor şi să ne dea covrigi şi bomboane umplute cu cafea şi nucă. Şi, deşi ajungeam acasă uzi până la piele, nimeni nu făcea viroză sau roşu în gât.