Acasă Editorial Nimic nou, la început de an!

Nimic nou, la început de an!

După petrecerea Revelionului, am privit cu sufletul curat viitorul anului ce a început, dorindu-mi ca treburile grele ale ţării să se poată rezolva în concordie, să se găsească solidaritatea necesară traversării crizei economice, iar opoziţia să-şi revină la mersul constructiv pe care, altădată, l-a putut dovedi, să se trezească odată şi să conştientizeze că pusul osului la treabă este ceea ce aşteaptă poporul de la politicieni şi parlamentari, nu dezbinare, învrăjbire sau subjugarea ţării intereselor estului nedomesticit european. Şi unde puteam lua pulsul mai bine, decât la posturile de televiziune devenite trambulina exprimărilor mincinoase şi gălăgioase ale liderilor partidelor aflate în opoziţie, (i)Realitatea Tv şi Antenele lui Voiculescu? Aşa că am vizionat aproape toate programele politice de la aceste posturi, în primele două zile ale anului. Din nou critici vehemente la adresa preşedintelui ţării, a guvernării pedeliste şi deplângerea instalării „viitorului negru” (drobul de sare, deci!), după cum spuneau mercenarii politici invitaţi în studiouri. Am ajuns şi eu la concluzia că moderatorii emisiunilor posturilor amintite sunt întorşi cu cheiţa, li se dă tema de (a)casă şi direcţionalul – Băsescu sau Boc, după caz –  iar circul denigrărilor, calomniei şi insultelor la adresa aceloraşi diriguitori sau politicieni din arcul guvernamental continuă. La ce i-o fi trebuind asta, opoziţiei? Nu înţeleg. Se vede şi cu ochiul liber că românii s-au deşteptat şi nu mai cred în aceia ce stârnesc învrăjbirea, fac numai zarvă şi nu vin cu nimic favorabil construcţiei democratice ce ne-o dorim înfăptuită în România. Din lipsă de subiecte, la emisiunea politică de prânz, de la Antena 3, din prima zi a anului, o individă sedată cu politica lui Felix – Voiculescu a reluat tema „situaţiilor excepţionale pe care nu le-am mai înregistrat până acum”, după cum zicea abulica jurnalistă, referindu-se la episodul Adrian Sobaru, angajatul televiziunii române care, în semn de protest, s-a aruncat, de pe balcon, în Parlamentul României şi la forma de protest a profesoarei Cristiana Anghel care a intrat în greva foamei din pricina nedreptăţilor făcute de sistem împotriva celor care ar trebui să fie motorul acestui sistem respectiv, dascălii, insistând ca interlocutorul său să spună ce simte el despre toate acestea, în ceea ce priveşte imaginea României, astăzi. A primit un răspuns de punere la colţ, pe măsura imbecilităţii întrebării adresate, pentru că acela ce trebuia să-i răspundă, era Constantin Bălăceanu-Stolnici – om de ştiinţă, medic neurolog, pioner în domeniul neurociberneticii, profesor de Neuropsihologie şi Anatomie a Sistemului nervos şi membru de onoare al Academiei Române. La o asemenea contră, umilitoare, eu o dădeam afară din studio pe acestă ţaţă şi întrerupeam emisiunea, cu scuze pentru telespectatorii ce o vizionau. De ce trebuie să luăm în considerare sinuciderea ca expresie a anumitei situaţii? Au crescut numărul sinuciderilor în ţară? Cum se poate crede asta? Nu trebuie să luăm actul de gravitatea celui petrecut în Parlament, ca element de dispută politică. Dacă, statistic, numărul sinuciderilor ar fi crescut semnificativ, atunci se poate stabili o corelaţie cu situaţia. Sinuciderea în majoritatea cazurilor este expresia unei deteriorări psihice. Deci, dacă avem astfel de cazuri, trebuie, întotdeauna, să fim siguri dacă ne găsim în faţa unei persoane normale ce a reacţionat disperat la o situaţie sau dacă este vorba de un bolnav cu o inclinare la o dispoziţie genetică şi care, printr-un element foarte mic, s-a prăbuşit. Iar Sobaru este un caz patologic. În credinţa unei revigorări a speranţei de mai bine în expunerile din cadrul emisiunilor programate, am trecut şi pe la televiziunea lui Vântu – (i)Realitatea TV. Aici… şi mai şi! Moderatoarea la care am nimerit, căina faptul că România are cele mai puţine zile libere din Uniunea Europeană, iar anul acesta, jumătate dintre ele, cad duminica. La cât de harnici suntem noi, asta ne mai trebuia, să deplângem că suntem aproape de coada clasamentului internaţional la timpul liber plătit de care beneficiază angajaţii, cu 30 de zile libere, în care intră şi sărbătorile legale. Totul părea sfâşiitor. Românii sunt oropsiţi, că au doar 30 de zile libere plătite, la fel ca roboţeii ăia de nemţi şi năucii ăia de belgieni, cu înspăimântătoarea diferenţă de o zi în minus faţă de italieni şi puţin mai bine decât fraierii de irlandezi şi olandezi. Marile economii, ca economiile din Rusia, Lituania, Finlanda şi Franţa, îşi permit să-şi răsfeţe angajaţii şi cea a României nu. În afara Franţei (care oricum e în moarte clinică zilnic, la prânz, vorba unuia: „dacă cineva vrea să o cucerească fără luptă, trebuie s-o atace în acest interval”) celelalte sunt mari consumatoare de vodkă şi, cu toate astea, economiile lor „duduie”. Dar realizatorii emisiunii irealiste au uitat că săptămâna de lucru ţine, la români, de marţi şi până miercuri – lunea fiind zi de recuperare fizică şi a moralului, după finalul de sfârşit al încheierii weekend-ului – iar ziua de joi este cea în care se încep pregătirile pentru încheierea finalului de sfârşit de repaos al weekend-ului. În plus, marţea şi miercurea încep cu câte o binemeritată pauză, se continuă cu pauza de prânz şi se încheie cu pauza de pregătire a ruperii uşilor, cu un sfert de ceas înainte de încheierea programului. Tot ghiveciul ăsta îmi aminteşte de un articol de presă care zicea că „în toată Europa pneurile de iarnă sunt facultative – de ce ar fi obligatorii în România?”, dar nu punea şi întrebarea pereche „în toată Europa, prevederile codului rutier sunt obligatorii – de ce sunt facultative în România”?

• ROMEO POPESCU

image_pdfVezi ca PDFimage_printPrintează articolul

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.