Moare mitul permanenţei locului de muncă

A trecut vremea când cu toţii ne-am aruncat în valurile tranziţiei, convinşi fiind că progeniturile noastre vor avea parte de o viaţă luminoasă, străină de absurdul şi privaţiunile care dăduseră identitate „anilor lumină”. În vreme ce majoritatea românilor îşi strigau idealismul în stradă şi erau dispuşi să militeze pentru orice, inclusiv pentru lucruri pe care nu le prea înţelegeau, câţiva „compatrioţi” proveniţi din fosta Securitate dădeau tunuri economice devenind peste noapte milionarii perioadei postcomuniste. Voiculescu, Patriciu, fraţii Păunescu sunt numai unii din ei. Criminala acţiune minerească comandată de satrapul Iliescu, din 13-15 iunie, le-a scos multora din cap şi ultimele fărâme de idealism, dând semnalul începerii unei interminabile perioade de bălmăjeală politică şi economică pe care o numim tranziţie. Şi de atunci o tot ţinem aşa, ne învârtim în jurul cozii, iar alegerile nu mai constituie o prioritate pentru românul ahtiat după berile şi micii lui Vanghelie. Ţara noastră, nici pe departe, nu s-a despărţit de comunism şi se vede asta din încrâncenarea prin care românii se opun oricărei reforme care i-ar atinge într-un fel sau altul. O idee care revine obsesiv în România postrevoluţionară este dorinţa ca statul să fie răspunzător pentru tot. Românii încă nu au învăţat că depinde de fiecare din ei ca în ţară să fie bine. Tot ce se vede din afară este că fiecare trage pentru el şi statul ar trebui să tragă pentru toţi. Ori asta nu se va întâmpla niciodată. Printre falsele concepte care funcţionează încă în România bugetară este permanenţa locului de munca. Oamenii au încă pretenţia să aibă un loc bugetar călduţ, dacă se poate şi foarte bine plătit, din care să mai iasă şi la pensie. Ăsta e unul dintre miturile care trebuiesc dărâmate în România. Nicăieri în lumea vestică nu e cineva bătut în cuie pe un post. Câte restructurări şi reduceri de personal au avut loc în România bugetară în ultimii 20 de ani? Eu nu îmi aduc aminte de niciuna. Sectorul bugetar s-a umflat până la limita de refuz. Sunt 3 milioane de salariaţi în economia reală, pentru peste un milion de bugetari şi vreo şase milioane de pensionari. Dacă nu ar fi banii celor două milioane de căpşunari intrând în fiecare an în România, ţara ar fi, într-adevăr, în găleată, la componenta asta socială. Spre deosebire de România, organismele guvernamentale statale din SUA s-au adaptat perfect la economia de piaţă. Dacă serviciile dintr-un oraş nu mai pot fi oferite, nu mai sunt oferite, pur şi simplu. Nu o să se întindă mai mult decât le este plapuma. Salariile bugetare statale în SUA sunt mici şi au fost considerate stabile înainte de criza economică actuală. Cum a lovit criza, cum au început şi autorităţile statale să taie din cheltuielile publice pe măsură ce banii nu mai intră la buget. Sigur că e greu să îţi pierzi locul de muncă sau chiar să te alegi cu venitul scăzut, dar solidaritate cu viitorul ţării trebuie să existe! În România bugetară trebuie schimbată concepţia locurilor de muncă şi a veniturilor garantate. Şi alte ţări din Europa de Vest au anunţat măsuri de austeritate, case mai mari ca România. Germania, Marea Britanie şi Spania, toate au anunţat reducerea cheltuielilor publice. Grevele, protestele şi demonstraţiile nu or să ducă nicăieri. Au încercat şi grecii. Pur şi simplu dintr-o pungă goală nu mai ai de unde să iei, oricât ai demonstra pe străzi şi indiferent cine ar fi la guvernare. Ăsta e adevărul trist. Sistemul public are, în prezent, peste 1,36 milioane de angajaţi, în vreme ce Institutul Naţional de Statistică raportează 3,73 milioane de salariaţi în România. Câştigul mediu la stat este de 2.239 lei, iar cel pe ţară este de 1.892 lei. Cifrele reflectă declaraţiile repetate ale analiştilor economici care avertizează că, în România, se trăieşte mult peste posibilităţile economiei. Atât raportul dintre bugetari şi restul angajaţilor, cât şi cel dintre câştigurile de la stat faţă de cele din privat sunt extrem de fragile. În plus, numărul pensionarilor, peste 6,4 milioane, care trebuie să fie susţinuţi financiar, precum şi cel al şomerilor, aflat în creştere, arată că bugetul naţional este la limita suportabilului. Variantele aflate în discuţie, de micşorare a salariilor în sectorul de stat, oricât de cinic ar suna, sunt singurele fezabile în acest moment. Guvernul a decis să-şi asume măsurile dure propuse, în faţa Parlamentului şi, ca urmare, sindicatele ameninţă cu greva generală. Dacă facem un pas înapoi şi privim cele ce se întâmplă acum, de la cel mai înalt nivel politic, până la cel al sindicatelor şi al patronatelor, vedem doar o mişcare haotică a unor bărzăuni ameţiţi, incapabili să înţeleagă ce li se întâmplă şi încotro trebuie să o ia. În aproape o lună de zile de la anunţul privind măsurile şoc de austeritate, guvernul nu a fost capabil decât să sporească panica şi degringolada. Rând pe rând, ba au scăzut toate pensiile, ba era posibilă menţinerea celor sub 1.000 de lei. Indemnizaţiile pentru mame ba se tăiau, ba putea fi salvate, ba scădeau cu 15%, ba cu 25%. Dar dacă în privinţa măsurilor de austeritate măcar direcţia e clară, se taie!, în cazul măsurilor de relansare economică, cel puţin la fel de importante, ceaţa e totală. Şi nu doar în rândul publicului, ci şi în cel al decidenţilor de vârf. Ce urmează să se mai taie, după pensii şi salarii? Răspuns: viaţa. Dacă le tai oamenilor pensiile, or să se ducă, unul câte unul, în ritm alert, spre locul de verdeaţă, unde nu este nici durere, nici suspin. Dacă le tai medicilor salariile, or să se ducă, precum cocorii toamna, spre alte ţări mai „calde”. Dacă le tai salariile tinerilor care nu pleacă, vor îngroşa rândurile şomerilor… Sărăcie va scrie pe capetele noastre. Nu vor mai putea fi trimişi copiii la şcoală, analfabetismul va naşte infractori şi paria ai societăţii… Dar ştim şi ce nu se taie: comisioanele, şpăgile, din cei 300 de secretari de stat, din cei peste 30 de consilieri prezidenţiali, din cei 500.000 de pseudo-funcţionari publici făcuţi de Tăriceanu, din cele 28 de procente ale economiei la negru, din minciunile pe care ni se toarnă zilnic cu vadra. Timp de 20 de ani, la noi, s-au îmburghezit cei mai imorali şi criminali indivizi ceauşisto-securisto-comunişti. Gata, s-au jucat destul de-a „capitaliştii”, este timpul să se întoarcă în haznalele lor nesimţite de partid! Romeo Popescu