Se povestește prin târg că mulți locuitori ai Râmnicului sunt stupefiați și nu le vine să creadă că, dintr-o rătăcire de moment, l-au sacrificat pe Romeo Rădulescu. Eu unul cred în asemenea zvonuri și sper să nu zâmbiți dacă vă spun că mă bazez pe…istoria filosofiei. După ce, la îndemnul unor cetățeni pe nume Meletos, Anytos și Lycon, atenienii l-au condamnat la moarte pe Socrate, a doua zi, tot așa, se răspândise un zvon că oamenii regretă și nu ar avea nimic împotrivă ca filosoful lor să fugă din închisoare. Mintea românului de pe urmă seamănă cu mintea de pe urmă a atenianului. Nu vreau să se înțeleagă că aș face vreo apropiere între Romeo Rădulescu și Socrate, fiul lui Sophroniscos, dar culmea este că și la Vâlcea au fost tot trei cei care i-au vrut capul primarului. În rolul denunțătorului Melitos – Mircia Gutău, în rolul palidului Anytos – Eusebiu Vețeleanu, iar în rolul negustorului Lycon – Emilian Frâncu. Paralela Rădulescu – Socrate e ridicolă, dar sociologic vorbind fenomenul condamnării seamănă. Prin nu știu ce mecanisme psihologice, când cineva te acuză de ceva aberant, nu îți vine să te aperi, te apucă un soi de depresie și te lași condamnat cu stupefacție. Acuzat de Gutău că e un primar prost care nu a fost în stare să îi continue proiectele, Rădulescu a bâiguit niște argumente palide și a concluzionat că dacă orașul nu îl mai alege, atunci e cu atât mai rău pentru oraș. Culmea – și vă rog din nou să-mi iertați obsesia de a continua paralela – Socrate a zis că dacă tot l-au condamnat la moarte, atunci să facă bine să-l hrănească în Pritaneu. Enervați, judecătorii au menținut condamnarea. Acum, dacă tot fac gimnastică jurnalistică la paralele inegale, aș spune că Gutău e micul Nero al Râmnicului. Așa, dintr-o toană, din disperare și din nebunie, Mircia Nero Gutău a dat foc orașului și s-a amuzat copios. Omul e la limită cu nervii, seamănă din acest punct de vedere cu Frâncu, așa încât am putea să zicem că pe exagerat de echilibratul Rădulescu l-au mâncat doi nevrozați politic, doi inși care nu stau prea bine la etaj. La articolele mele despre caz, un cititor mi-a trimis un comentariu de zile mari, spunând că trebuie să iau în calcul și ego-ul prea dezvoltat al fostului primar. Ba chiar a folosit expresia „ego-ul ucigaș al fostului primar”, una care mi-a plăcut foarte mult. Pentru cei care nu îl cunosc prea bine pe Romeo Rădulescu, trebuie spus că acesta şi-a apărat imaginea de rocker care nu vrea să se facă de râs în faţa trupei ca nimeni altul, ba chiar se poate estima că a pus această demnitate un pic juvenilă înaintea intereselor partidului şi a grupului care l-a susţinut. Există la oameni de genul lui Romeo Rădulescu un fel de fanatism al domniei, dar după cum se ştie, asta se plăteşte la fel ca prostia. Am fost întrerupt din redactarea acestui articol de cea mai proaspătă ştire din zonă, aceea că discretul şi „englezul” Ion Tudor a demisionat din PDL. Întreruperea îmi pică la ţanc, fiindcă pot discuta puţin despre stilul pedelist la Vâlcea. Atât Romeo Rădulescu, cât şi Dorel Jurcan au candidat „pentru normalitate”, adică nu…pentru victorie. Ori au considerat că victoria e normală, ori că normalitatea și victoria sunt unul și același lucru. În plan politic, asta e un răsfăț, iar Ion Tudor nu a mai mers înainte cu răsfățații. Cel puțin asta cred, fiindcă o explicație oficială nu am. Una peste alta, Râmnicul pare a avea acum remușcări. Cum psihologia unui oraș nu mai interesează pe nimeni, nu-i plângem nici noi orașului de milă. Ca și oamenii, orașele pier pe limba lor. • Gheorghe Smeoreanu
Fiecare oraș pe limba lui piere
