23 octombrie 1971, Puşcăria Jilava: în jurul prânzului, un tânăr încătuşat, era târât de gardieni spre Valea Piersicilor, cel mai sumbru loc din cumplita puşcărie comunistă: acolo era câmpul de execuţie al condamnaţilor la moarte. Brunet, de înălţime medie, omul ştia clar că-şi trăieşte ultimele clipe de viaţă. Abia coborât din duba care-l adusese, a încercat să scape din mâinile gardienilor care, până la urmă, au reuşit totuşi să-l priponească de stâlpul de care erau legaţi cei care urmau să fie executaţi prin împuşcare. Conform procedurilor în vigoare, unul dintre cei trei gardieni din plutonul de execuţie l-a întrebat dacă are vreo ultimă dorinţă. A spus că nu. La un moment dat, zbătându-se ca o fiară, condamnatul s-a răsucit cu spatele la plutonul de execuţie, astfel că rafala ucigaşă i-a făcut ţăndări coloana vertebrală şi l-a ucis instantaneu.
Ultimele lui cuvinte au fost „Nu mă omorâţi, vreau să trăiesc!”. Poate că avea de ce să strige asta: cu doar 11 zile înainte, tânărul împlinise 25 de ani. La prima vedere pare un episod deosebit de dramatic. Totuşi, nu vă grăbiţi să huiduiţi cruzimea bestiilor comuniste: cel care pierea atunci, răpus de salva ucigaşă era Ion Râmaru. Acum, poate că acest nume nu spune mare lucru. Cei care au apucat însă acele vremuri şi-l amintesc: acum patru decenii, Râmaru a fost cel mai teribil coşmar din anii de început ai „Epocii de aur”.
Violatorul vampir
Chiar dacă aparatul de propagandă încerca să ne convingă că orânduirea comunistă este cea mai bună lume posibilă, chiar şi în România socialistă au existat crime şi criminali. Astfel se face că un omor comis în noaptea de 8/9 aprilie 1970, nu a atras atenţia în mod deosebit. Victima era Elena Oprea, ospătăriţă la restaurantul „Băneasa”. Miliţia a început o anchetă dar în lipsa unor indicii clare, cazul părea că va deveni A.N. După două luni, situaţia a luat însă o întorsătură pe cât de dramatică, pe atât de ciudată. În noaptea de 1/2 iunie 1970, Florica Marcu, debarasoare la restaurantul „Tuşnad” a fost victima unei întâmplări cumplite. Era o noapte ploioasă în care femeia se întorcea de la muncă. Undeva în zona cimitirului „Sfânta Vineri” a fost atacată de un individ care a lovit-o cu sălbăticie până când ea a leşinat. Apoi, agresorul a aruncat-o peste gardul cimitirului unde a sărit şi el. Acolo, femeia şi-a revenit iar el a pus-o să jure cu mâna pe o cruce funerară că-l va lua de bărbat. Odată îndeplinit acest „ritual” ciudat, el a violat-o după ce a muşcat-o sălbatic de faţă şi de coapse. La final agresorul s-a arătat dispus să o conducă acasă pe femeia pe care credea că a cucerit-o. Au ieşit în şosea, iar acolo, el a luat-o din nou razna. A înţepat-o de mai multe ori cu un cuţit, i-a crestat o cruce pe piept după care i-a supt sângele din rănile pe care i le provocase. Norocul femeii a fost apariţia unui camion al cărui şofer a salvat-o din mâinile violatorului – vampir. La fel ca în cazul Elenei Oprea, agresorul a reuşit şi de astă dată să se facă nevăzut.
Canibalul necrofil
În lunile care au urmat, Bucureştiul a fost zguduit de un lanţ de violuri şi crime petrecute în circumstanţe oribile. În noaptea de 22/23 noiembrie 1970, Olga Baraitaru a fost violată după ce, anterior fusese lovită în cap cu o bară metalică. Anul următor, în nopţile de 15/16 februarie şi 17/18 februarie 1971 Gheorghiţa Sfetcu şi Elisabeta Florea au fost victimele unor tentative de omor, din care au avut totuşi norocul de a scăpa cu viaţă. Noroc pe care nu l-au mai avut şi următoarele victime. În noaptea de 4/5 martie 1971, Fănica Ilie a fost ucisă şi apoi violată, iar cadavrul a şi fost jefuit de câteva obiecte personale. O lună mai târziu, asasinul a lovit din nou: Gheorghiţa Popa a fost ucisă în noaptea de 8/9 aprilie 1971. De astă dată crima a fost cu adevărat oribilă: după ce a fost lovită de cinci ori în cap cu o bară metalică victima a fost înjunghiată de 48 de ori în cele mai diverse zone ale corpului. Apoi, moartă fiind, femeia a fost violată. Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost deajuns, criminalul s-a dedat la un veritabil ritual de canibalism: i-a sfârtecat cu dinţii zona genitală, din care a smuls şi a mâncat bucăţi din carnea în care mai plusau ultimele semne de viaţă. Până atunci, secretomania specifică regimului comunist reuşise să ţină crimele departe de atenţia publică. Vălul de taină s-a spulberat după acest episod cumplit. Mai mult decât atât, actul de antropofagie la care se dedase ucigaşul era atât de greu de înţeles încât, iniţial, bucureştenii n-au crezut că ar fi putut fi comis de un român de al nostru. Motiv pentru care, puţin a lipsit ca nişte studenţi africani, bănuiţi de canibalism, să fie pur şi simplu linşaţi. Apoi, după încă o lună, în noaptea de 1/2 mai 1971, criminalul a lovit din nou. De astă dată a fost vorba de o tentativă de viol, căreia i-a căzut victimă tânăra Stana Sărăcin, salvată de apariţia unui om în zona comiterii faptei. De parcă n-ar fi fost în stare să accepte eşecul, ucigaşul a atacat din nou, în foarte scurt timp. Victimă a fost Mihaela Ursu, asistent universitar, ucisă în noaptea de 4/5 mai 1971. Pus pe fugă de apariţia neaşteptată a unui trecător, criminalul n-a mai apucat să o şi violeze. Frustrat parcă de eşec, ucigaşul a pornit rapid în căutarea unei alte victime. Pe care a şi găsit-o, după doar două ore, în persoana Mariei Iordache. Simţindu-se în pericol, femeia a rupt-o la fugă iar salvarea ei a fost că agresorul a scăpat din mână bara de fier cu care a încercat să o lovească în cap. Au mai urmat două tentative de omor, ambele în noaptea de 6/7 mai, dar victimele, Viorica Tatu şi Elena Buluci au avut noroc şi au scăpat cu viaţă.
Bineînţeles că în tot acest timp, Miliţia n-a stat cu mâinile în sân. Dar odiosul criminal, protejat parcă de un noroc chior, reuşea să scape în ultima clipă. În scurt timp, anchetatorii şi-au dat seama că, indiferent cât de deosebite păreau ele, crimele aveau nişte elemente comune. Ucigaşul ataca doar la ore târzii, în nopţi în care condiţiile meteo erau deosebit de grele: furtună cu rafale de vânt în sezonul cald ori viscol în cazul crimelor comise iarna. Îşi neutraliza victimele lovindu-le cam cu aceleaşi arme: un topor mic, o bară de fier sau un ciocan. După asasinat urma tentativa de viol, dusă până la capăt în câteva cazuri. Ceea ce adăuga o notă terifiantă acestor crime era faptul că, ori de câte ori avea ocazia, asasinul se deda la acte de canibalism, smulgând şi apoi mâncând bucăţi de carne din corpul victimelor proaspăt ucise.
Portretul robot
În mod surprinzător, după atacul asupra primei victime n-au rămas probe care să-i ajute pe anchetatori. Totuşi un soi aparte de urmă a existat: după ce o omorâse pe femeie, ucigaşul o muşcase de un sân iar „amprenta” sa dentară, incompletă, era singura probă care putea oferi un indiciu. Acela a fost momentul în care antropologul Cantemir Rişcuţia a fost chemat să ia parte la anchetă. Deja celebru în lumea ştiinţifică, el inventase o metodă prin care, pornind de la un detaliu anatomic al unui craniu uman, putea să reconstituiască atât chipul „posesorului” cât şi structura lui corporală. Studiind urma de muşcătură savantul a stabilit că: „Agresorul are toţi dinţii frontali, inferiori şi superiori, deci nu poartă proteză. Uzura dinţilor este de gradul doi, ceea ce corespunde unei vârste cuprinse între 26 şi 35 de ani.” Apoi, după multe măsurători, savantul făcut un prim portret al ucigaşului: „Are o statură medie, de 1,72 – 1,75 m, cap rotund de tip brahicefal, ceafă turtită, faţă înaltă, bărbie proeminentă, ochi probabil negri, nas coroiat, cu nări late, urechi înalte, cu lobii mari, păr negru, pilozitate accentuată.” Acesta este primul portret robot realizat în ţara noastră. Multiplicat în mii de exemplare, a fost distribuit anchetatorilor. Acum, metoda lui Rişcuţia, modernizată cu ajutorul unor programe de computer, este folosită în toată lumea. În lunile care au urmat, victimele care au scăpat cu viaţă l-au descris pe agresor. Iar portretul făcut de ele coincidea cu portretul robot întocmit de Rişcuţia.
Nume de cod „Vulturul”
Lanţul de crime, una mai oribilă decât alta, a aruncat Bucureştiul în haos. Îngrozite, femeile mai ieşeau din casă după lăsarea întunericului doar în grup sau însoţite de bărbaţi. Instituţiile de forţă, de la Miliţie la Securitate şi Procuratură au intrat în alarmă permanentă. Operaţiunile declanşate pentru prinderea ucigaşului a avut numele de cod „Vulturul”. A fost cea mai mare desfăşurare de forţe pusă vreodată în mişcare pentru capturarea unui infractor din România socialistă. Un raport al Inspectoratului General al Miliţiei menţionează că pentru prinderea periculosului ucigaş, în fiecare noapte au fost mobilizaţi, săptămâni şi luni la rând, peste 6000 de oameni, dintre care 2000 erau miliţieni iar restul profesori şi elevi de la Şcoala de Miliţie Băneasa, rezervişti, membrii ai Gărzilor Patriotice, toţi trimişi voluntar pe teren. Ei erau susţinuţi logistic de o sută de automobile şi 40 de motociclete, echipate special pentru acţiuni operative. Culegerea de date despre orice persoană care ar fi corespuns cu „portretul robot” al lui Cantemir Rişcuţia dar şi cu descrierile făcute de victimele supravieţuitoare s-a făcut inclusiv prin reţelele de „informatori” ale Securităţii şi Miliţiei. Atunci au fost reţinuţi 2.565 indivizi cu antecedente penale. Din păcate, nici unul dintre ei nu era cel căutat. Asasinul părea protejat de un demon care-l ajuta să se facă nevăzut după crime. Apoi, de parcă acel protector nevăzut l-ar fi părăsit brusc, criminalul a comis o greşeală. În noaptea de 4/5 mai 1971, a ucis-o pe Mihaela Ursu. Lovise femeia în cap cu un ciocan după care a tăiat-o la gât cu o lovitură adâncă ce cuţit care, practic, îi secţionase traheea. Aproape decapitat, cadavrul a fost găsit întins cu faţa în jos, cu picioarele desfăcute şi cu pântecele sprijinit pe trei cărămizi ajunse, nu se ştie cum, în zonă. Sub trupul măcelărit, anchetatorii au descoperit un petic de hârtie udat de ploaie şi pătat de sângele victimei. Era un prim fir de care anchetatorii s-au agăţat cu desperare. Ajuns pe mâna specialiştilor, care l-au examinat cu cele mai performante mijloace tehnice disponibile, hârtia s-a dovedit a fi o adeverinţă medicală eliberată, în martie 1971, de la cabinetul neuro-psihiatrului Octavian Ienişte. De aici încolo căutarea ucigaşului a luat o turnură oarecum birocratică. Toate cele 83 de scutiri pe care cabinetul doctorul Ienişte le-a emis în luna martie 1971 pe numele unor studenţi au fost verificate. Dintre ele au fost selectate 15 scutiri care nu au mai fost depuse la secretariatul facultăţilor. Astfel s-a ajuns la Ion Râmaru, student în anul III la Medicina veterinară. Concret, Râmaru a fost arestat pe 27 mai 1971. Era un student submediocru, repetent timp de doi ani, un caracter deosebit de dificil, de care se temeau chiar şi colegii săi de studii. Ulterior s-a aflat că profesorii lui nu şi-au explicat niciodată cum a trecut examenele de admitere, întrucât l-au descris ca fiind semi-analfabet. A urmat o ancheta strânsă în urma căreia tânărul a şi-a recunoscut crimele comise. Mai mult decât atât, firele de păr descoperite în mâna unei victime i-au confirmat identitatea. La un moment dat, la anchetă, el l-a invocat şi pe tatăl său, Florea Râmaru, vatman la un depou ITB din Capitală. Iniţial s-a crezut că tatăl i-ar fi fost complice, lucru neconfirmat însă de anchetă. Cert era însă un lucru: Florea Râmaru ştiuse câte ceva despre crimele fiului său, ba chiar ascunsese câteva obiecte jefuite de pe una dintre victime. Teoretic bătrânul ar fi putut fi acuzat că n-a denunţat barbariile fiului. Asta nu s-a întâmplat, totuşi, pentru că tată fiindu-i, nu era obligat să-şi denunţe odrasla.
Elena Udrea a fost ucisă de Râmaru
Adus în faţa justiţiei, Ion Râmaru a fost judecat în cadrul unui proces deosebit de complex. Conform stenogramei uneia dintre şedinţele de judecată, el şi-a recunoscut faptele:
„Judecător: Recunoaşteţi că aţi atacat mai multe femei, lovindu-le cu diverse corpuri dure?
Ion Râmaru: Recunosc şi regret pentru ce am făcut.
Judecător: Vă amintiţi câte femei aţi atacat?
I.R.: Nu ştiu exact, deşi am mai fost şi ajutat la ancheta… 14, 15 cazuri”.
Din expertizele psihiatrice ale lui Ion Râmaru a rezultat că „nu s-a evidenţiat prezenţa unei maladii cu caracter psihic de natură a-i afecta discernământul”. Specialiştii care l-au consultat au menţionat însă că tabloul său comportamental trecea mult dincolo de tiparele normalităţii cu aspecte greu de înţeles. Ei au menţionat „vampirismul” manifestat în cazul victimei Florica Marcu, cea căreia Râmaru i-a supt sângele din rănile pe care i le-a provocat, dar şi episoadele de „canibalism”. „Muşca victimele de zonele erogene: sâni, vagin, pubis, rupând bucăţi de carne care n-au mai fost găsite, constatându-se lipsa de ţesut biologic. Portretul său psihologic a fost completat şi cu episoade de necrofilie, manifestate prin „predilecţia de a continua actul sexual şi după încetarea spasmelor agonice. În unele cazuri, agresivitatea nediferenţiată a continuat şi după moartea victimelor.” Venită la capătul unui proces în cursul căruia până şi judecătorii au fost îngroziţi de faptele criminalului, condamnarea la moarte a venit aproape de la sine. Sentinţa a fost executată iar cadavrul lui Râmaru, a fost îngropat în spatele Fortului 13 al vechii închisori Jilava. Mormântul lui anonim, a fost marcat doar cu un stâlp pe care se afla o inscripţie care menţiona numărul dosarului penal şi al sentinţei în baza căreia a fost executat.
La circa un an după execuţia de la Jilava, pe 23 octombrie 1972, a murit şi Florea Râmaru. Adus la Institutul Medico-Legal, trupul său a fost cercetat de Constantin Turai, şeful Laboratorului de bio-criminalistică. Verificând cadavrul, Turai a avut parte de o surpriză neaşteptată: amprentele lui Florea Râmaru erau identice cu acelea identificate pe victimele unui alt ucigaş în serie care omorâse mai multe femei, în anul 1944. Dacă pe prima victimă a lui Ion Râmaru o chema Elena Oprea, cariera de asasin în serie a tatălui său debutase cu uciderea unei alte Elene: o anume Elena Udrea, al cărui ucigaş, la fel ca şi al celorlalte victime din anul 1944, nu apucase să fie identificat niciodată.
• Vasile SURCEL