de Ziua internațională a Presei, un gând de timidă încredere și speranță adevăraților jurnaliști, câți mai sunt ei
La 23 decembrie 1993, Adunarea Generalăa ONU a declarat ziua de 3 mai drept Ziua Mondialăa Libertății Presei. Inițiativa a venit la Conferința GeneralăUNESCO care, printr-o rezoluție din 1991 asupra promovării libertății presei în lume, a recunoscut că o presă liberă, pluralistăși independentăeste o componentăesențialăa unei societăți democratice. Mii de ziare din întreaga lume au celebrat luni, 3 mai, Ziua Mondialăa Libertății Presei, publicând editoriale și materiale de promovare a libertății presei. În țara noastră, presa oglindește opinii diferite, cum e normal săfie într-o societate cu ziariști școliți După nivelul societății, cu exprimări conforme nivelului societății. În această zi, s-a putut medita la limitele libertății de exprimare, la momentul unde se terminăun drept esențial, o libertate pentru care s-a murit în urmăcu 20 de ani și de unde începe exercitarea abuzivăa intimidării presei.
România încă mai poate sărbători libertatea de exprimare, singura cucerire a revoluției din Decembrie, care se mai manifesta, așa cum e ea, prin ziariști agramați și nedocumentați cum trebuie, aserviți fie mogulilor, fie lui Băsescu. Dar nu este întreaga presă așa. Pe undeva, pe la mijloc, poți săîți faci o părere, poți discerne între opinii și informații, dacă ai un dram de minte. Poți suprapune ce spune presa peste realitatea de care te lovești în fiecare zi. Degeaba or săîți spunăziariștii că în țară curge numai lapte și miere, dacă ai un salariu de 700 de lei sau degeaba îți spun că îți scad pensiile, dacă ele nu scad. Dar presa măcar poate săspunăceva de ambele părți. Mai bine decât săfie de o singurăparte. Presa nu se erijeazăîn procurori, e vocea mulțimii – poate greșită- dar spune cam ce gândesc oamenii. Dreptul pentru care s-a murit acum 20 de ani a fost dreptul săîți spui părerea. Libertatea de exprimare e abuzivăîn momentul în care încalcă drepturile omului, în nici un caz în momentul în care exprimăo opinie! A oricui ar fi ea și de orice parte! Trebuie săînțelegem și săadmitem asta, săne asumăm incompetența unor ziariști, săascultăm opiniile, săne formă m o părere și săluăm o atitudine. În rest, jurnaliștii ca orice breaslătrebuie sălupte în interior ca săajungăla calitate. Presa românească este zidităDupă chipul și asemănarea societății în care trăim!
Ea suferăde toate metehnele și bolile lumești dar se încă pățâneazăsăcalce strâmb deși în perioada postdecembristăa demonstrat în repetate rânduri că nu este mioapă. Ziariștii sunt mașinăria de propagandăa politicienilor pricopsiți sau a magnaților care preferăsăfacă jocurile din culise. O parte a presei minte și acum – plătităfiind de moguli. Prima datăa fost „ați mințit poporul cu televizorul!”. Românii au priceput repede că au fost manipulați la Revoluție care a fost în fapt o loviturăde stat la adăpostul unor manifestații populare. Atunci, românii au înțeles că Ceaușescu nu avea clanțe sau robinete sau cântare de aur, că nu avea acasăwhisky sau cartușe de Kent, bani în cufere… etc. Apoi, au înțeles că minerii au venit în București pentru că au fost mințiți de televiziuni și, la adăpostul câtorva mii de mineri exaltați, sute de securiști și-au făcut de cap. Am înțeles, cu ani în urmă, rolul profund destructiv al presei în țara noastră. Dacă valorile materiale pot fi apropriate – și rezultatul îl cunoaștem -, conștiința, încrederea de sine, speranța, bazele profunde ale identității naționale nu pot fi furate, dar adormite, anihilate, nu se mai pot manifesta. Oamenii devin obiecte și pot fi ușor manipulați, folosiți. E ceea ce a făcut presa noastră”liberă”, până acum. Și s-a ajuns atât de departe ca o simplăprivire lucidăprovoacă vertij. Românii sunt liberi sănu mai aibăvoință, să-și uite interesul personal și pe al țării că ci orice ai face tot aia iese, toți sunt la fel, că România nu are viitor, singura soluție e emigrarea, că adevărul nu e cel mai important lucru etc. etc … Ce poate fi mai cultural decât miștoul lui Dinescu, vărsat searăde searăla orăde maximăaudiție de că tre poetu-boiernaș răsturnat cu nerușinare în fotoliu în fața unei țări întregi? Care poate fi modelul românilor dopați de apologia mediatică a hoțiilor, spargerilor, iresponsabilității? Ce e mai captivant și mai dătător de audiție ca instigarea publicului otrăvit de minciună? În aburii pestinențiali ai minciunii otrăvite, cetățeanul anesteziat uităcă el a deschis televizorul, ziarul, aparatul radio ca săse informeze, ca săafle știri adevărate despre o realitatea care, teoretic, îl implică , despre propria lui viață. Ce viață? Obiectele n-au viață! Ele existăatâta timp cât sunt utile. Aș spune că presa noastrăe vinovatăde „genocid moral”.