După cum am prevăzut şi am scris în editorialul trecut, marea grevă generală din 31 mai, aceea care ar fi trebuit să bulverseze România şi să zguduie din temelii Guvernul Boc, a fost un fiasco. În grevă, cu adevărat, s-au aflat doar o parte dintre funcţionarii publici, o parte dintre profesori şi sindicaliştii de la metrou. Bacul s-a desfăşurat normal, la ambulanţă doar nişte sindicalişti au protestat iar funcţionarii au fost jumate-jumate. Au mai fost nişte pensionari de-a lui Voiculescu din Galaţi, câteva zeci şi cu asta basta. Marea grevă a fâsâit, datorită lipsei de credibilitate a Opoziţiei, a liderilor de sindicat şi pentru că oamenii serioşi şi cu cap ai României au înţeles că lucrurile trebuiesc schimbate şi nu cu Cătălin Voicu poţi restructura ţara, ci poate doar să o mafionalizezi în întregime… Din cele ce s-au întâmplat se poate trage concluzia că sindicalismul românesc a picat un test esenţial şi are nevoie de o reformă la fel de profundă ca a clasei politice. Dacă e să mă iau după ceea ce am văzut în materialele televizate, numai grevă nu poate fi numită activitatea aia stradală. Aceea a fost teribilă grevă generală anunţată cu atâta tam-tam de marile sindicate? Lumea s-a deşteptat şi a înţeles, în majoritatea ei, că altă cale nu mai este pentru a ne salva din recesiune. Greva a fost doar la Realitatea lui Vântu, la Antenele lui Voiculescu, la Adevărul lui Patriciu şi la Ziare.com, în capul liderilor sindicali, ai conducerii şi membrilor PSD şi PNL. În Grecia, zeci de mii de persoane au demonstrat după ce Guvernul a anunţat un program de austeritate mai dur decât cel din România. Cu toate acestea, autorităţile au rezistat şi legea a fost votată. În Portugalia, peste 300.000 de persoane au demonstrat, tot din cauza anunţării unor reduceri salariale şi a altor măsuri menite să scadă cheltuielile, ţara aflându-se pe „lista neagră” a statelor cu deficit prea mare din zona euro, dar fără succes. Ce se întâmplă în România? De la membri ai Guvernului, la guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, la oficiali de prima mână ai FMI, cum ar fi chiar preşedintele instituţiei, Dominique Strauss-Kahn, toată lumea este de acord că România nu are nicio şansă să iasă din criză fără reduceri bugetare, indiferent de metodele aplicate pentru a se ajunge la acest rezultat. Bineînţeles, România s-ar putea să nu aibă nicio şansă nici cu aceste măsuri, atâta timp cât nu se schimbă de la bază sistemul fiscal, după cum spunea, recent, guvernatorul BNR. Atunci trebuie activată solidaritatea populaţiei. Solidaritate, aceasta este caracteristica ce lipseşte din cultura civică a poporului român şi are drept consecinţă grija faţă de „capra” vecinului. În primul rând sindicatele prin liderii lor nu au înţeles că mişcările de stradă nu folosesc nimănui atâta timp cât nu sunt identificate soluţiile care trebuie puse în aplicare pentru rezolvarea eficientă a problemelor sindicaliştilor. Presiunea asupra guvernului ar putea duce eventual la regretabile concesii din partea executivului care ar avea repercusiuni grave asupra bugetului în viitorul apropiat. Eu nu văd un concurs de iresponsabilitate politică, la guvernanţi şi Opoziţie, ci continuarea politicii PCR de incompetenţă, impostură şi hoţie la drumul mare, o dictatură a unei găşti mai numeroase de neisprăviţi semidocţi puşi numai pe jefuit şi distrugere. Lipsesc cu desăvârşire patrioţii şi marile caractere. Când pegra dintr-o ţară îi conduce destinele ei, calea urmată este spre pieire. Aş vrea să se scoale Ceauşescu să vadă pe cine a crescut şi pe mâna cui a dat România. Să-şi vadă fiii cei mai buni ai poporului îmbibaţi de umanism socialist, oameni de tip nou, revoluţionari de profesie. Şi să-şi mai vadă „minunatul popor”, cum îi spunea el, adică poporul care şi-a pus la conducere singur şi liber această pegră şi care s-a lăsat orbeşte minţit şi corupt de scursorile securisto-comuniste. Cu toţii suntem autorii cel puţin morali ai clasei politice, aşa cum este ea acum. Asta le-am cerut, asta ne-au dat: promisiuni populiste (ca să nu le spun mincinoase), fără legătură cu realitatea, fără programe corecte şi coerente pe termen lung, fără principii. Pentru că dacă ne-ar fi pus adevărul în faţă şi ne-ar fi spus clar: socialismul s-a cam terminat, ar mai trebui să trecem la muncă (dar nu speculaţii, ci muncă grea şi productivă pe resursele pe care le aveam, slavă Domnului!), nu i-am fi votat. I-am fi votat tot pe cei care s-ar fi priceput să ne mintă frumos. Acum se petrece acelaşi lucru, cu opoziţia şi sindicatele în frunte: nu ne interesează, statul trebuie să ne dea, indiferent că suntem bugetari, pensionari (prea mulţi faţă de buget), handicapaţi (pe bune sau nu) sau bolnavi (pe bune sau nu). Nu am auzit nicio opinie, nicio luare de poziţie, din partea puterii, a opoziţiei, a sindicatelor, să vedem, cum putem produce NOI, oamenii, banii de care avem nevoie şi să nu aşteptăm la infinit cu mâna întinsă la stat. Iar această întrebare fundamentală trebuia să ne-o punem încă din 1990. Nu ne-am pus-o şi nici nu ne-a dat prin cap să o punem, nu ne-a interesat decât să îi ridicăm şi să îi votăm pe cei care ne-au minţit mai bine şi mai frumos. Aşadar, s-a încheiat cea mai mediatizată grevă a ultimilor ani din România. Dezamăgitor. Nu aceasta este imaginea unui lider de sindicat autentic. După părerea mea, angajaţii au acum o şansă istorică de a reforma noua mişcare sindicală. Liderii viitoarelor sindicate reformate trebuie să reuşească să fie mai mult ei înşişi decât cei în faţa cărora se căciulesc: Vântu, Patriciu, Voiculescu etc… Va trebui ca aceşti lideri să fie altfel decât cei actuali! Romeo Popescu
Unde este marea grevă?
