Acum, când scriu acest editorial, în întreaga ţară se votează. Ne alegem preşedintele pentru următorii cinci ani şi pentru asta sunt aşteptaţi la urne peste 18 milioane de români. Din cei 14 candidaţi înscrişi la prezidenţiale, sondajele arată că doar premierul Victor Ponta (PSD) şi Klaus Iohannis (PNL) au şansa să câştige. La 25 de ani de la căderea comunismului, societatea este divizată în continuare. Pe de o partea există tinerii educaţi, cu convingeri liberale şi pro-europene, pe de altă parte, votanţii loiali care încă sprijină Partidul Social Democrat, fost comunist.
Jurnaliştii germani scriu că ţara se află la o răscruce care ar putea afecta restul Europei, iar întrebarea care se pune în acest moment este dacă democraţia din România se află sub ameninţarea „putinizării” Europei de Est. Ponta favorizează o reluare a relaţiilor cu China, Rusia şi Turcia. Vladimir Putin, Recep Tayyip Erdogan şi Viktor Orban par a fi modelele sale. O victorie a lui Ponta ar da partidului său, care domină parlamentul din 2012 cu o majoritate suficientă pentru a schimba constituţia, puteri nelimitate. Dacă Putin, Erdogan sau Xi Jinping reprezintă nişte brand-uri politice, chiar nişte dictatori în miniatură, Ponta nu este decât un zero. Dacă urmăriţi cariera sa politică şi modul în care a fost clădită veţi observa că alţii i-au clădit-o. El nu este decât un pisicuţ pervers, gata să calce pe oricine în picioare pentru a arăta cât de mare lider este.
Profită de slaba cultură politică a oamenilor amărâţi sau cu un grad de educaţie redus pentru a aduna voturi. Votanţii săi spun că are un discurs bun. În realitate nu spune nimic decât că o să dea cu două mâini, că o să unească societatea şi că e mândru că e român şi ortodox. Un discurs mediocru până şi pentru secolul 19. Nicolae Bălcescu ar râde până la lacrimi dacă l-ar asculta.
Anul acesta a fost unul al extremelor. Pe de o parte, am asistat la cea mai dezgustătoare campanie electorală de după revoluţie: noroi împroşcat în toate părţile, pomeni electorale, fuga de confruntări directe şi edificatoare, folosirea banului public pentru campanie. Am ajuns să vedem minciuna ajungând la un nivel halucinant – de la furtul de like-uri pe Facebook la sondaje de opinie care modifică rezultatele nu cu 5-10%, ci cu un întreg ordin de mărime. Pe de altă parte, tot acum am văzut zvâcnirea disperată a unei Justiţii scăpată de sub jug suficient cât să-şi poată face treaba aşa cum ar fi trebuit dintotdeauna – nediscriminatoriu şi apolitic – dar ştiind că acesta i-ar putea fi cântecul de lebădă.
Au început să cadă capete importante, iar cei care sunt la rând sunt cam galbeni la faţă, disperaţi şi cu atât mai periculoşi când ştiu că pot pierde tot. Pentru mine, însă, cel mai important e că la alegerile de acum am pentru prima dată sentimentul de speranţă. Speranţa că zvâcnirile astea dovedesc că încă s-ar mai putea, dacă s-ar vrea. Spre deosebire de anii trecuţi, acum am un candidat în care chiar cred, cu rezultate palpabile şi documentate, cu merite recunoscute internaţional de alţi oameni competenţi, şi cu un program de guvernare care, chiar dacă nu o fi perfect, măcar se bazează pe ceea ce avem nevoie: ridicarea din mocirlă. Ştiu, toţi zic că nu are şanse, că e un vot irosit. Inclusiv eu mă tem de asta – mă tem că nu suntem destui, că or să poată ei fura mai mult decât o să putem noi vota. Dacă îi las, pot să mă întind pe jos şi să aştept să mor. Doar că nu va fi moartea rapidă şi paşnică a unui pustnic bătrân, împăcat cu lumea, pe un vârf de munte, ci va fi una lungă, agonizantă, întinsă pe zeci de ani şi plină de violuri, fără pic de demnitate sau sens. Fie că e frica de asta, fie că e speranţa că nu va fi aşa, e imboldul de nu mă da bătut. Pentru că şi votul, şi indiferenţa contează, şi a mea şi a ta.