Moto: „Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare, este starea omului împotriva adevărului” – pr. Arsenie Boca
Ne aflăm într-o lume complet întoarsă pe dos în raport cu precedenta, dar în care, de fapt, nu s-a schimbat nimic (s-au schimbat locurile, măştile, dar nu şi ceea ce era esenţial – raporturile). De aici urmările. În România, realitatea a depăşit imaginaţia şi cuvintele devin neputincioase. Ne aflăm într-o societate duplicitară sau, mai simplu, într-o societate a diversiunii. În acest tip de societate, la fel ca în comunism, vorbele nu se suprapun peste fapte şi nici ideile peste lucruri. Unde vom ajunge, rămâne de văzut. Când scriu acest lucru, am în minte secvenţa televizată când Călin Popescu Tăriceanu urca singur, cu mâna întinsă, scările Palatului Victoria. După ce şi-a făcut datoria pentru socialismul din România şi-a dat într-un final demisia din partid şi s-a dus să-şi ia răsplata. Funcţia de preşedinte al Senatului.
Lichelismul a devenit o virtute supremă în politica românească. Tăriceanu a realizat că pentru el darea peste cap a lui Antonescu e ultima şansă a vieţii sale politice. A încercat să profite de ea, aruncându-se cu voluptate în mocirlă, dar uite că a ratat-o. Tăriceanu e, de fapt, un pesedist „în cuget şi simţiri”, şi nu de ieri, de azi, ci din 2007, când a dat PD afară din guvern şi a guvernat cu sprijinul PSD (iar multe măsuri au fost de inspiraţie socialistă). Cum Ponta nu vrea să candideze la preşedinţie (are vii exemplele lui Năstase şi Geoană, care, deşi erau daţi câştigători, au pierdut şi au devenit nesemnificativi în politică), şi cum pesediştii ştiu că un candidat PSD are şansa a doua dacă va candida numai din partea PSD, au decis să-l folosească pe Tăriceanu. Mizează tocmai pe imaginea acestuia de „liberal autentic”, de „domn”, de „om serios”, ca să atragă şi votanţi actuali ai PNL.
Tăriceanu ar face echipă bună cu Emil Constantinescu, Peter Roman, Victor Ciorbea, Mircea Geoană, iar mai târziu li s-ar putea alătura Vasile Blaga şi poate chiar Crin Antonescu. Oameni care s-au agitat, au dat din coate şi din gură, au ajuns la vârf unde şi-au dat măsura incapacităţii şi a ipocriziei. Penibili fiind, nu ştiu să părăsească scena decent. Tot ar mai vrea să mai joace o piesă în rolul principal, sunt dispuşi la compromisuri odioase doar doar li s-ar oferi vreo şansă. Gestul lui Tăriceanu făcut aşa, peste noapte, nu este făcut din vreo simpatie personală. Ci dintr-un interes calculat.
Acesta este începutul sfârşitului pentru dinozaurii din servicii, cărora li se va trage de la un premier de eprubetă, înconjurat cu o sută de moaşe (dintre cele mai importante – ba Ilie Sârbu, ba Florin Georgescu care i-a dus ghiozdanul în primul guvern, ba Mugur Isărescu, care nu s-a sfiit să-l ducă de mână la tovarăşa învăţătoare ca să-i dea notă de trecere… ba echipele (imense!) care s-au ocupat, rând pe rând, de vizită în America, de primirea chinezilor, de plimbările prin lume etc. etc. Cu toate aceste moaşe, de data asta plodul va sucomba de unul singur, sugrumându-se în propriul lui scutec. Acum, Tăriceanu nu-şi mai ascunde simpatiile pesediste, servitutea securistică. Dincolo de discreditarea şi compromiterea PNL şi a liberalismului (unde nici Antonescu nu-i de lepădat, dar totuşi, asemenea culmi de imbecilitate politică, n-a atins, făţiş, până azi), nu mai poţi decât să râzi.
Pe de altă parte (m-am mai întrebat, şi repet): ştie careva, o avea dificultăţi financiare? L-a lăsat lefter ultima nevastă? Are pretenţii mai mari? Îl vrea preşedinte (penultima soţie l-a vrut prim ministru cu orice preţ şi l-a înşelat cu garda lui de corp!)? Abia acum îi înţeleg prostia şi venalitatea abisală de care nu o dată a dat dovadă. Da’ zău, nu aşa. Chiar şi pentru el, e prea mult…