În Râmnicu Vâlcea Revoluţia din 22 decembrie a venit cu paşi lenţi, ca de promenadă într-un oraş al pensionarilor. Epicentrul a fost scuarul din faţa actualei Prefecturi şi a Consiliului Judeţean, pe atunci contopite într-o singură instituţie administrativă. Profitori de ocazie au urcat de pe treptele instituţie spre gloria efemeră a vieţii politice, multe nume anonime ale anului 1989 apărând şi astăzi pe eşichierul vieţii politice actuale. Până şi clienţii fideli ai barului Alutus au renunţat atunci la ocupaţia de bază a unui client de bar pentru a accede în sediul Comitetului Judeţean al Partidului. Statisticile oficiale vorbesc de 51 de revoluţionari vâlceni, deşi reprezentantul Asociaţiei Luptătorilor din Decembrie, Ştefan Prală, susţine că numărul adevărat al participanţilor ar trebui să ajungă la câteva mii.
Schimbarea survenită în acel moment i-a prins, în schimb, pe unii dintre actualii politicieni la vârsta acneei juvenile, iar pe alţii pe baricade în orăşelele Vâlcii. Pe lângă mărturiile lor adăugăm şi amintirile unor membri ai redacţiei „Vocea Vâlcii”.
Samoil Vâlcu, revoluţionar de Călimăneşti
Prim-vicepreşedintele PDL Vâlcea, Samoil Vâlcu a fost surprins de evenimentele din decembrie ’89 în farmacia de stat din centrul Călimăneştiului. „În primăvara anului acela dădusem examen şi ocupasem postul de farmacist în Călimăneşti. Eram în farmacie când a izbucnit Revoluţia. Am ieşit mai mulţi oameni în stradă şi am plecat să ocupăm Primăria oraşului. Am stat aproape două luni în Primărie. S-a format comitetele de iniţiativă şi erau tot felul de zvonuri cu otrăvirea apei potabile, cu arme care tranzitau Valea Oltului. Culmea este că în cimitir în Călimăneşti chiar am găsit nişte arme ascunse”, rememorează pedelistul. Cât despre alţi colegi de-ai săi, Vâlcu spune că nu îşi aduce aminte decât de implicarea lui Ştefan Prală în evenimentele de la Râmnicu Vâlcea.
Romeo Popescu: „Am oprit vandalizarea librăriei Anton Pann”
Pentru redactorul-şef al publicaţiei noastre, declanşarea evenimentelor din 22 decembrie a venit pe nepusă masă. Nu de alta, dar tocmai dăduse o fugă până acasă pentru a-şi hrăni fiica, în vârstă de doar câţiva anişori. „Fiica mea era mică pe atunci. Îmi făcusem deja un ritual să dau o fugă până acasă în fiecare zi la ora 12 pentru a-i da de mâncare. Aveam un radio portabil în bucătărie şi l-am auzit pe Mircea Dinescu. Am dat drumul la televizor şi am văzut şi fuga lui Ceauşescu. M-am ridicat şi am decis să mă întorc la întreprindere. Culmea este că aveam o şedinţă de partid în acea zi în care urmau să mă facă membru. În faţă la librăria de lângă judecătorie m-am întâlnit cu un coleg care se pregătea să spargă vitrina pentru a distruge volumul Omagiu dedicat lui Ceauşescu. Am oprit vandalizarea librăriei Anton Pann, am aruncat un ochi la ce se întâmpla în faţa consiliului judeţean, l-am auzit la microfon pe John Feraru şi apoi m-am dus la birou”.
Bogdan Pistol, scos din ecuaţie
Vicele CJ Vâlcea, Bogdan Pistol, gândea profund în momentul în care Revoluţia a venit peste el. „Eram în tabăra de matematică de la Băile Govora. Ţin minte că am apucat să ne uităm la televizor în holul hotelului şi fetele au început să plângă. Credeau că o să fie război şi noi ne tot chinuiam să le calmăm. Apoi a venit în fugă tatăl unui coleg şi ne-a luat cu maşina să ne ducă acasă. Cam asta a fost experienţa mea din Revoluţie”, mărturiseşte Bogdan Pistol.
Marius Jianu: „Îmi vreau înapoi banii pe bilet!”
Doar cu o şchioapă mai mare decât vicepreşedintele CJ, autorul acestor rânduri avea preocupări ceva mai puţin elitiste pentru un tânăr de vârsta lui. „Ieşisem să iau pâine de la chioşc şi cu restul de cinci lei îmi luasem bilet la un film nord-coreean la cinema Unirea. Lovituri mortale de karate, jiu-jitsu, ce să mai vorbim, tot tacâmul artelor marţiale rula pe ecran când a intrat un ins în sală şi a strigat: S-a declanşat Revoluţia. Tiranul a fugit! În fine, s-au aprins luminile, a ieşit jumătate din lumea din sală. După 10 minute s-a repetat aceeaşi scenă şi m-am trezit singurul ocupant al sălii. La ieşire, casiera nu mi-a dat nici banii pe bilet înapoi. Acesta a fost primul semn că venea democraţia peste noi. Am staţionat pe post de gură cască vreo oră şi jumătate în faţa Comitetului Judeţean de Partid până când Ştefan Prală era să îmi facă guler un tablou imens de-al lui Ceauşescu aruncat de la balcon. Cât pe ce să mă facă erou martir al Revoluţiei. Am şters-o spre casă şi pe drum, rupt de sete, era să fiu linşat de un grup de cetăţeni nemulţumiţi că mi-am făcut curaj să beau apă de la o cişmea stradală. Era clar, intrasem deja într-un climat de normalitate: jecmănit cu biletul de film şi aproape omorât de două ori în aceeaşi zi. Deja sunt nostalgic – Îmi vreau înapoi banii pe bilet!”.