Deputatul UNPR, Dan Constantin Mazilu, a susţinut o declaraţie politică în prenul Parlamentului, în care spune verde-n faţă că e nevoie de o reducere semnificativă a birocraţiei: „Vin, astăzi, în faţa dumneavoastră cu propunerea să eficientizăm şi să şi facilităm şi mai mult transplantul legal de organe şi în România. Jurisprudenţa în vigoare a acestei speţe normează corect acest domeniu, însă, îl şi complică puţin. Spun asta pentru că, citând din lege, „prelevarea de la persoanele decedate, în lipsa acordului exprimat în timpul vieţii, se face numai cu consimţământul scris al cel puţin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor”. De asemenea, acelaşi text stipulează că „prelevarea se poate face fără consimţământul membrilor familiei dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimţământ pentru prelevare sau înscrierea în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule”, ori că „prelevarea nu se poate face sub nici o formă dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea împotriva donării, prin act de refuz al donării avizat de medicul de familie sau prin înscrierea în Registrul naţional al celor care refuză să doneze organe, ţesuturi şi celule. Actul de refuz al donării, avizat de medicul de familie, va fi prezentat de către aparţinători coordonatorului de transplant”. Dacă am face un exerciţiu simplu de reflecţie, stimaţi colegi, am descoperi că majoritatea românilor nu au auzit de Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule. Mai mult, deşi poate că mulţi îşi doresc să îşi doneze organele în cazul în care ar ajunge victime ale unui accident mortal, poate că nu îşi permit, pe timpul vieţii, să achite taxele notariale pe care le presupune înscrierea în Registrul donatorilor. Din aceste motive, consider că ar fi mai uşor de aplicat modelul american care ne-ar scuti de costuri suplimentare, bătăi de cap inutile şi ar duce şi la salvarea mai multor vieţi omeneşti. În opinia mea este mai simplu să optezi pentru transplantul de organe în timpul vieţii şi acest lucru să figureze printr-un însemn trecut pe actul de identitate, decât să alergi pe la notari sau să îşi pierzi timpul şi banii identificând Registrul naţional al donatorilor de organe, apoi să treci prin furcile caudine ale birocraţiei din acest domeniu. În sprijinul aprecierilor mele, stimaţi colegi, vă aduc la cunoştinţă că transplantul de ţesuturi şi de organe este una din formele de vârf ale practicii medicale contemporane, care transformă suferinţa în speranţă pentru mai multă viaţă. Dar lipsa organelor e o problema reală. În cazul organelor, diferenţa dintre cerere şi ofertă este enormă, mai ales în cazul României, iar ea se traduce printr-un număr mare de decese şi şanse reduse de supravieţuire pentru cei pentru care un organ nou este singura soluţie. Nu vreau să vă vorbesc astăzi despre donarea organelor în timpul vieţii, de exemplu un rinichi pentru o rudă bolnavă sau în schimbul unei mari sume de bani, ci despre prelevarea de organe după moartea donatorului şi despre transplantul la cei bolnavi. În opinia mea, a argumenta de ce e bine să donezi organe sună a truism, a adevăr general valabil ce nu mai trebuie demonstrat pentru că se demonstrează singur. De ce spun asta? Simplu pentru că faci un mare bine, îi ajuţi pe ceilalţi, salvezi viaţa cuiva, iar pentru tine oricum nu mai contează. Gândiţi-vă la situaţia ipotetică şi tragică în care cineva apropiat dumneavoastră, oricăruia dintre noi, stimaţi colegi, sau poate chiar unul dintre noi, s-ar afla la numărul 2.000 pe o listă de aşteptare pentru un rinichi, în condiţiile în care se donează 20 de rinichi pe an. În aceste împrejurări nu cred ca s-ar mai găsi chiar nici un motiv împotrivă. Din păcate pentru unii, un corp incomplet după moarte e o umilire. Corpul oricum va fi incomplet. Nu rămân decât oasele… Iar cel mai mare regret este să ştii că ai fi putut salva pe cineva şi n-ai făcut-o. E ca şi cum cineva stă pe marginea prăpastiei cerându-şi ajutorul, iar tu îi întorci spatele. Faptul că donarea de organe nu este o practică frecventă, generând o adevărată criză în domeniu, conduce, din nefericire, la situaţii ilegale şi periculoase. Există o piaţă neagră a organelor, există donatori ilegali şi, dacă e să credem filmele tematice, cazuri de donatori involuntari, care se trezesc peste noapte fără un rinichi şi cu hemoragie în plină stradă. Un echilibru între nevoie şi donare ar rezolva multe probleme şi ar normaliza lucrurile. Se poate specula mult pe această temă, se pot face scenarii fanteziste, dar că totul se rezumă până la urmă la a salva o viaţă sau nu. Deja nu mai contează pentru tine ca donator care ai părăsit această lume, dar contează pentru ceilalţi. Permiteţi-mi, vă rog, să subliniez că toată această problematică ţine, de fapt, de conştientizare şi de popularizare a acestei chestiuni, dar şi de reducerea birocraţiei inutile. În încheiere, vreau să vă reamintesc, distinşi colegi şi domnule preşedinte, că, din fericire, prelevare de organe este binecuvântată şi de către Biserică, atâta vreme cât, prin transplant, se rezolvă criza determinată de lipsa altor soluţii de vindecare şi se redă viaţa normală unei persoane, fără însă a i-o curma alteia. Adică nimeni nu trebuie ucis ca să trăiască altcineva, subliniază Biserica. Aşadar, având şi acordul Bisericii, dacă am elimina birocraţia, am salva mai multe vieţi! Vă mulţumesc!”, le-a spus deputatul Dan Mazilu colegilor parlamentari.
Dan Mazilu e în război cu birocraţia în transplantul de organe
