ASEMĂNĂRI. Campania electorală de altădată nu se deosebeşte de nimic cu cea din zilele noastre. În preajma alegerilor din anii 1928 – 1937 ziarele vremii erau pline de manifeste ale partidelor timpului care îşi prezentau cu litere de-o şchioapă oferta electorală pentru anii ce aveau să urmeze. Poate singura diferenţă faţă de politica practicată în zilele noastre: minciunile nu se plimbau cu maşini de lux şi nu trăiau în vile de sute de mii de euro…
“Politica este, poate, diavolul” – spunea, într-o carte, Eugen Ionescu. Iar diavolul reprezintă ispita. România anilor 2012 este, din punct de vedere politic, o ţară a ridicolului. Vorbeam de ispită. Ea, politica, atrage figuri noi pe care până mai ieri le vedeam prin spitale sau şcoli, şi nici de cum pe la vreo conferinţă de presă răsuflată. În preajma alegerilor, apar ca ciupercile după ploaie partide nou înfiinţate, conduse de oameni care de abia au învăţat definiţia cuvintelor, “politică” sau “campanie electorală”. După ce îşi trântesc un partid, cu nume pompos şi doctrină aleasă la întâmplare, se pozează repede pentru afişele electorale, să se înveţe tot “boborul” cu feţele lor. Unii zâmbesc larg, în timp ce alţii au un surâs perfid în colţul gurii, majoritatea încercând să te intimideze cu privirea lor scrutătoare. Apoi, ies pe sticlă şi încep să muşte din adversarii politici mai abitir ca un pitbul înfometat. Jignesc, insultă, mint de îngheaţă apele, încropesc scrisori compromiţătoare despre contracandidaţi, prinzându-se cu toţii într-o horă politică vecină cu nebunia din care prea puţini învaţă paşii corecţi ai dansului.
Atacurile la persoană, o modă retro a politicii româneşti
Criticile aduse partidelor de guvernământ erau la fel de dure, insultătoare şi pline de cinism. Discursurile despre corupţia “celor care ne conduc” conţineau fraze sforăitoare şi greoaie ca exprimare pentru omul de rând, politicienii îşi terfeleau imaginea în văzul tuturor acuzându-se că au furat unul altuia idei din doctrina partidului şi s-au… „apucat să o realizeze în ţară pe cale de reformă ori lege, dar acele realizări nu le-au făcut în spiritul ideilor noastre cumpănite ci aşa cum le-a venit lor la socoteală şi cum se puteau umple mai repede şi mai bine buzunarele lor.” De atunci nu s-au schimbat foarte multe, ca şi azi oamenii politici urlau în gura mare că ţara este prăduită de conducători care se îmbogăţesc pe spinarea populaţiei. Iată ce scria ziarul local „Naţionalul Vâlcii”, ianuarie 1928 într-un articol scris cu ocazia alegerilor generale: “Noi Partidul Naţional rămânem la politica noastră de economie, cum am dat dovadă, în scurtul timp de 5 luni cât ţara s-a guvernat în 1919-1920 după sfaturile conducătorilor noştri. Privim la celelalte partide storcătoare şi lăsăm ţara să cântărească şi să aleagă între noi şi ele. Dacă ea vrea să fie stoarsă până nu-i va mai rămâne nici o vlagă, nici o putere, nici o tărie, să aleagă în toate alegerile numai pe oamenii care cer voturile pentru partidele storcătoare.”
Şi în anul 1928 se purtau fuziunile
Lupta pentru putere a născut şi va naşte împerecheri politice între partide (numite alianţe sau fuziuni), alăturări ciudate de doctrine şi ideologii care de cele mai multe ori nu au nimic în comun, toate având însă un scop bine definit: reechilibrarea scenei politice. În anul 1928, membrii Partidului Poporului şi Partidului Naţional, declaraţi combatanţi ai ţărăniştilor, au încheiat o fuziune, luptând “unite în alegerile pentru Cameră şi Senat”. Iată, cum suna îndemnul la vot al celor două partide, proaspăt unite pe atunci: “Votaţi STEAUA! Votaţi toţi cei ce doriţi să se întărească Partidul politic de mijloc, al cumpenei al dreptei măsuri, Partidul al doilea de guvernământ, care, în viitor, să domolească pornirea partidului Naţional Ţărănesc, votaţi lista cu semnul STEAUA.
Istoria se repetă!
Alegerile din perioada interbelică nu se deosebesc prea mult de cele din zilele noastre. Ca şi acum, găseai la tot pasul politicieni ofticoşi gata oricând să sară la gâtul celor care ar fi putut obţine mai multe voturi decât ei, dispuşi la alianţe cu partide, ai căror membri îi urau de moarte, doar de dragul de a ajunge la guvernare. Oamenii politici care promiteau „câte în lună şi în stele” în schimbul voturilor, ca odată ajunşi la putere să uite cu desăvârşire cele promise.