În urmă cu ceva timp opoziția țipa sus și tare că euroregionalizarea României nu e oportună, contravine tradiției seculare(!) românești, mărește numărul funcționarilor publici etc. Dar nu au trecut nici 2 ani că după ce a ajuns la putere acum strigă sus și tare că singura soluție a accelerării absorbției fondurilor europene este urgentarea regionalizării. Și asta fără să ne atingem de județe fiindcă au tradiție! Eu cred că intangibilitatea structurilor județene se datorează mai degrabă faptului că ar fi retezate pozițiile confortabile ale multor baroni locali. Hai să facem un exercițiu încercând să ne imaginăm cum ar arăta România după asemenea reformă. După o bătălie aprigă (aș zice chiar sângeroasă) pentru conturarea regiunilor între baronii care vor să devină marchizi, adică guvernatorii noilor structuri regionale, unii dintre aceștia ajung la butoanele noii structuri și vor dispune de mari fonduri europene. Este singurul câștig (al cui?) fiindcă noul buget va trebui să suporte costurile foarte mari (salarii grase, sedii moderne și confortabile fiindcă de, nu poți primi instituțiile europene într-un apartament de bloc, limuzine, mobilier stil, deplasări etc.) ale unei suprastructuri care, nu-i așa, nu va face nimic altceva decât redistribuirea pe județe a acestor fonduri după niște criterii totdeauna discutabile. Deci cheltuieli suplimentare importante al căror singur efect ar fi mutarea scandalurilor de la ministere la regiuni. Asta vrem, asta o să avem!
Din păcate, nici varianta propusă de fosta putere nu reprezintă „după părerea mea „o alternativă viabilă. Desființarea județelor și împărțirea atribuțiilor acestora între administrațiile locale și regiuni nu e posibilă într-un timp foarte scurt. Majoritatea localităților care nu au bani nici pentru salariul primarului nu sunt pregătite nici financiar, nici logistic, să preia servicii care sunt în prezent în grija consiliilor județene. Și atunci ce-i de făcut? Pierdem banii pe care UE ni-i pune pe tavă? Nu, dar soluția care va împăca și capra și varza nu poate fi aplicată în doi timpi și trei mișcări. Eu cred că adevărata reformă trebuie pornită de jos în sus. Din cele 3000 existente în prezent să ajungem la maximum 1000 de localități care se pot autogestiona, adică să- și poată angaja și plăti specialiști pentru majoritatea serviciilor publice de interes local. E adevărat că-i greu, foarte greu de realizat. Câteva mii de primari și ale și locali trebuie să renunțe la onorantele funcții câștigate și asta se poate întâmpla numai după terminarea mandatelor. În plus, pentru ca lucrurile să fie și mai încurcate, în cei 23 de ani de democrație unii, politicieni în goana bezmetică pentru câștigare de voturi au făcut mari deservicii reorganizării de care vorbim întrucât au insistat și de multe ori au și reu șit să creeze noi comune, noi structuri ale administrației publice locale, de și nici cele vechi n-o duceau prea bine. Și la noi în județ s-au întâmplat asemenea aberații pe care acum nu șitim cum să le rezolvăm. Un calcul aproximativ ne spune că unei localități, pentru a fi de sine stătătoare, adică să se autofinanțeze, trebuie să cuprindă minimum 5000 de locuitori. Abia după aceea județele pot intra în lichidare relocând regiunilor atribuțiile investiționale și administrative importante, restul fiind direcționate localităților pentru întărirea autonomiei locale sau, altfel zis, pentru apropierea deciziei de cetățean.
Cel mai logic ar fi să preluăm exemplele țărilor care au făcut în ultima vreme reforme teritorial-administrative de succes cum ar fi Suedia sau Polonia. Nu trebuie să preluăm modelul ad literam ci sistemul. Suedia în anii ’90 avea tot 3000 de localități. Ca și la noi, administrațiile miilor de localități trebuiau finanțate de la bugetul central chiar pentru cele mai mici cheltuieli. În atare situație, forul lor legislativ suprem, în urma unor studii întocmite de specialiști, a stabilit că întreaga suprafață a Suediei să fie împărțită în 80 de zone mai mici, în traducere le-am putea denumi municipium-uri, care erau conduse de câte o administrație locală. De la 3000 la 80, iată adevărata reformă! Apoi a lăsat la latitudinea populației din localitățile desființate ca prin referendum să hotărască de cine se vor alipi. Toată tevatura a durat 3-4 ani, dar la această oră totul este O.K. La polonezi reforma teritorială s-a prelungit ceva mai mult, adică vreo 10 ani și tot în urma unor studii, a posibilităților de autofinanțare și a referendum-urilor, dar și ei sunt acum pregătiți pentru toate provocările și condiționalitățile impuse de U.E. În România, din păcate, gâlceava care se prefigurează la stabilirea granițelor acestor euroregiuni e mai mult decât stupidă. Zonarea stabilită altfel decât șitiințific ar reprezenta o greșeală enormă. Criteriile etnice sau cele bazate pe fumurile și pretențiile baronilor locali trebuie excluse. În ce măsură guvernanții noștri vor ține seama de aceste lucruri vom vedea. Dar nu trebuie să uităm că este vorba de ceva atât de important încât trebuie să măsurăm de 4 ori și abia apoi să tăiem dintr-o dată. Oare așa se va face?
• Sorin Zamfirescu