Plenul Senatului a adoptat tacit, marţi, 25 martie a.c. proiectul de lege pentru aprobarea OUG nr. 114/2013 privind transmiterea unor imobile din administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” către Ministerul Apărării Naţionale, Serviciu Român de Informaţii şi Secretariatul de Stat pentru Culte, pentru Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei şi Harghitei.
În ultima şedinţă de Guvern din 2013, printr-o ordonanţă de urgenţă ţinută la secret, două hoteluri de protocol au fost cedate SRI şi Bisericii Ortodoxe Române de către RA-APPS. OUG 114/2013 nu a fost menţionată în niciun document public: nici în proiectul ordinii de zi anunţate înaintea şedinţei, nici între cele 5 ordonanţe de urgenţă comunicate ca fiind singurele aprobate. Cadoul pentru SRI, BOR şi MApN a ajuns direct în Monitorul Oficial, în Ajunul Crăciunului.
Astfel, Palatul Olăneşti a fost cedat Serviciului Român de Informaţii, iar complexul hotelier Bradul din Covasna, a fost transferat către Episcopia Ortodoxă a Covasnei si Harghitei. La Palatul Olăneşti, SRI va prelua inclusiv bunurile mobile care fac parte din patrimoniul cultural naţional, în timp ce personalul va fi transferat doar „pe bază de evaluare”.
Vila Specială de la Olăneşti a fost, încă de la început, de prin anii ’70, învăluită în mister. Înainte de 1989, oamenii din Olăneşti vorbeau în şoaptă despre acest aşezământ al dictatorilor, unde ei doreau să-şi petreacă bătrâneţile, însă nu au mai apucat. Paranoia de care suferea cuplul Ceauşescu, precum şi frica că li s-ar putea întâmpla ceva, au făcut ca măsurile de securitate din jurul Vilei să fie draconice. Pe aleea ce ducea la vilă nu avea voie nici un muritor de rând, iar boscheţii erau plini de oamenii Securităţii care vegheau ca să nu fie cumva deranjaţi pereţii goi ai vilei. Cuplul Ceauşescu a ordonat construirea unei case de odihnă pentru ei şi camarila lor în staţiunea Olăneşti la începutul anilor ’70. Pentru găsirea locaţiei în care să fie amplasată viitoarea vilă s-au întrecut în idei mai mulţi specialişti, arhitecţi, strategi militari etc. Astfel, ea a fost aşezată strategic pe cel mai înalt deal din Olăneşti pentru ca nimeni din staţiune să nu aibă acces la imaginea şi amplasarea vilei. De unde te-ai uita din Olăneşti, nu vezi palatul. De altfel, atunci când s-a construit hotelul Parâng, acesta era prevăzut cu mai multe etaje, însă datorită faptului că ar fi fost mai înalt decât vila, acesta a rămas doar la jumătate.
Elena Ceauşescu venea de două ori pe an la Olăneşti
Iniţial, a fost construită partea veche a vilei, compusă din parter şi etaj. Aici venea de două ori pe an, „savantul de renume mondial”, Elena Ceauşescu, pentru a se trata de rinichi. Se ştie că apele de la Olăneşti sunt foarte bune pentru diferite afecţiuni cronice, inclusiv pentru rinichi. O singură dată a venit şi Nicolae Ceauşescu, care a înnoptat în partea veche a palatului, alături de consoarta lui, Elena. Soţia dictatorului a supravegheat îndeaproape construcţia palatului. Absolut tot mobilierul, perdele, husele şi alte obiecte au fost lucrate manual în ţară. De aceea, piesele au o valoare inestimabilă. Sunt obiecte unicat pe care nu le mai găseşti niciunde în altă parte. Construcţia corpului nou al palatului a început în anul 1986 şi s-a finalizat în 1989. Familia Ceauşescu a vizitat o singură dată această nouă construcţie în data de 13 august 1989 şi a stat 3 ore. În acest timp, cei doi dictatori au dat câteva indicaţii preţioase şi au stabilit ca inaugurarea palatului să aibă loc de Anul Nou. Urma ca noaptea dintre anii 1989 – 1990 să o petreacă la Olăneşti. După cum bine se ştie, n-au mai apucat.
Pereţii piscinei, placaţi cu aur
Odată ce ai trecut pragul vilei, te-ai fi aşteptat să vezi megalomania la ea acasă. Însă, nu a fost deloc aşa. Toate obiectele ce împodobesc palatul au un bun gust desăvârşit şi sunt aşezate într-o armonie liniştitoare. Acum, la 24 de ani de la Revoluţie, ceea ce se află în vila de la Olăneşti, nu ţi se mai pare de un lux exorbitant, pentru că sunt multe case în România mult mai dotate şi mai luxuriante. Însă, atunci, în anii aceia grei, nouă, cei ţinuţi în beznă, cu pâinea pe cartelă şi cu pereţii scorojiţi, ni se părea ceva extraordinar. Ambele construcţii au fost executate de Trustul Carpaţi. Partea nouă a Vilei este compusă din demisol, parter, etaj şi un foişor. La subsol, te întâmpină piscina cu apă termală, adâncă de 1,30 m (mania dictatorilor de a nu se îneca). Pereţii sunt placaţi cu mozaic de Murano şi aur, de altfel, singurul aur care se află în palat îl putem găsi pe pereţii de la piscină. De asemenea, în toată casa se pot vedea vitralii lucrate în Bucureşti. Ca un element de curaj, trebuie să amintim că pe vitraliile din dreptul scării ce dă la etaj, există semnătura celui care le-a realizat, Andrei Viorel. Am spus curaj, deoarece în vremurile acelea unde tirania era la ea acasă, trebuia să fii chiar curajos pentru a-ţi pune semnătura pe munca ta. Piscina mai este dotată cu o cadă multifuncţională adusă din Germania, pentru hidromasaj. Din piscină, dai într-o sală de club, unde se află o masă de biliard, pereţii acesteia fiind împodobiţi cu patru tablouri de Catargi. Apoi, intri într-o încăpere cu destinaţia de cinematograf. Soţii Ceauşescu nu au mai apucat să trimită şi role cu filme, însă sala de cinema a fost concepută pentru un grup restrâns de spectatori. Piesa de rezistenţă din această încăpere o constituie cortina, care a fost lucrată manual de maicile de la Tismana şi este împodobită cu pietre semipreţioase. În holul ce dă spre scară există o fântână artificială din porţelan, care a fost realizată la Cluj. Pe peretele din spatele fântânii este placată, din mozaic de Murano, o magnolie, floarea preferată a Elenei Ceauşescu.
Candelabre cu 500 de becuri, în sufragerie
Apoi urci o scară din lemn şi dai în holul principal. Aici se află cel mai mare covor din toată casa. El măsoară 72 m.p. Intri apoi, într-o sală unde de regulă se serveşte cafeaua, urmată de sufrageria unde poţi servi masa. În sufragerie există cele mai multe corpuri de iluminat din toată vila. 28 de candelabre din cristal şi sticlă de Mediaş împodobesc tavanul sufrageriei, care au nevoie de 500 de becuri. Tot la parter, se află şi cabinetele de lucru ale celor doi dictatori, pe care nu au apucat să le folosească vreodată. Cabinetul nr. 1 al lui Nicolae Ceauşescu este mai sărăcăcios în mobilier din pricini ce le vom expune în rândurile de mai jos. De aici, lipseşte masa de lucru şi câteva fotolii. Cu toate acestea, biroul are un şemineu de marmură, deasupra căruia tronează un tablou de Stăncescu, un ceas de bronz în stil Rococo. În birou, mai există şi un pupitru. În privinţa pupitrului, Ceauşescu l-a copiat pe Carol I, care semna anumite documente la pupitru în picioare, pentru a da importanţă şi solemnitate momentului. Între cabinetul 1 şi 2 există o uşă de acces camuflată, care acum este blocată. Mobilierul din cabinetul 2 este din lemn de cireş, mult mai simplu decât cel din cabinetul 1. Şi aici există un şemineu din marmură, deasupra căruia se află tabloul „Fata cu ulciorul” al lui Verona.
Covorul din camera de zi a Elenei Ceauşescu a costat cât 85 de Dacii
Etajul 1 este destinat apartamentelor. Aici sunt 3 apartamente, unul pentru Nicolae Ceauşescu, altul pentru soţia lui şi încă unul pentru oaspeţi. Holul este creat în stil brâncovenesc, cu arcade din lemn sculptate. Aici, se pot admira mai multe tablouri ale lui Corneliu Baba. Apartamentul destinat oaspeţilor este format dintr-un hol şi un dormitor. În dormitor predomină stilul medieval, mobilierul este din stejar, iar obiectele sanitare sunt franţuzeşti. Apartamentul lui Nicolae Ceauşescu este format dintr-o cameră de zi, un dormitor şi baia. În camera de zi poţi vedea pictura „Casa la râu” ce aparţine unui pictor ungur. Te-ai fi aşteptat ca dormitorul prezidenţial să fie somptuos. Este într-adevăr luxos şi aşa cum aminteam aproape toate obiectele de mobilier sunt realizate manual. Patul este de dimensiuni mici, mobilierul este din lemn de cireş, iar şemineul a fost realizat cu marmură de Ruşchiţa. Apartamentul nr. 2, cel al Elenei Ceauşescu, este mult mai mare decât primul. Acesta dispune de o cameră de zi imensă, în care poţi vedea un şemineu din marmură de Ruşchiţa, un ceas de bronz, fotolii şi măsuţe dispuse pe lângă perete. Covorul din camera de zi măsoară 54 m.p. şi este singurul pe care s-a păstrat eticheta cu preţul real. El a fost realizat de Arta Populară Olt şi a costat 588.930 lei. O avere, dacă ţinem cont că în anii 1988-1989 o Dacie costa 70.000 lei, iar salariu mediu era de 2.000 lei. În holul dintre camera de zi şi dormitor există o canapea ce era destinată pentru câinele prezidenţial: labradorul Corbu. În dormitorul Elenei Ceauşescu, de asemenea, domneşte luxul şi tot la fel, patul are dimensiuni mici. Tot acolo, există un tablou „Zâna iazurilor” ce se pare că aparţine pictorului francez, Gustave Moreau. Întocmai ca Monalisa, de oriunde l-ai privi degetele de la picioare sunt îndreptate către tine. Şi baia este mai mare decât cea a dictatorului, iar pereţii ei sunt placaţi cu mozaic şi aur. Obiectele sanitare sunt de origine franţuzească. Piesa de rezistenţă a construcţiei o constituie foişorul, care-ţi conferă o imagine mirifică a peisajului. Foişorul este alcătuit din două încăperi şi el poate fi folosit şi ca turn de observaţie.
Masa de lucru a dictatorului este la palatul Parlamentului
Mobilierul din cabinetul 1 al palatului a fost descompletat. În anul 1994, preşedintele de atunci al ţării, Ion Iliescu, s-a aflat, într-o scurtă vizită la Palatul de la Olăneşti, cu întreaga suită prezidenţială. Printre cei care s-au aflat alături de Ion Iliescu a fost şi fostul şef al SPP, g-ral Dumitru Iliescu. Acesta a pus ochii pe mobilierul din biroul dictatorului şi l-a vrut la el în biroul din Palatul Parlamentului. Zis şi făcut. La câteva zile după vizita prezidenţială, în data de 5 mai 1994, la vila Specială de la Olăneşti s-a prezentat maiorul Mihail Blidaru – de la UM 06554, pentru a ridica mobilierul. În aceeaşi zi s-a încheiat şi un proces verbal de predare – primire între RAPPS şi SPP în care se menţiona că 4 fotolii spătar tapiţat, 11 fotolii de lemn tapiţat, 3 măsuţe dreptunghiulare, o masă lemn paltin, un birou din lemn format din 2 corpuri şi husele aferente au trecut în folosinţa Serviciului de pază şi protecţie pe o perioadă de 6 luni de zile. Astfel, cele 20 de piese de mobilier, printre care şi biroul din cabinetul 1, au luat drumul Bucureştiului şi nu s-au mai întors la Olăneşti nici până acum.
Aurel Vlădoiu: „Mi s-a spus să mă cuminţesc”
În perioada noiembrie 2000 – octombrie 2003, director al Sucursalei de Reprezentare şi Protocol Olăneşti a fost deputatul PSD, Aurel Vlădoiu. În nenumărate rânduri, acesta a încercat să recupereze mobilierul de la SPP, însă a fost în zadar. „Din anul 2000, de când am fost numit director, am făcut 6 intervenţii la Regia Protocolului de Stat, la Secretariatul General al Guvernului şi la Palatul Cotroceni pentru ca bunurile luate în mod abuziv să se întoarcă la proprietarul de drept. Ba mai mult, pentru că noi preluasem mobilierul de la Săvârşin, le-am propus celor de la SPP să le dăm acest mobilier şi să-l înapoieze pe cel luat, deoarece acelea sunt piese unicat făcute special pentru palatul de la Olăneşti. Nici nu au vrut să audă. Au amânat predarea mobilierului, fără nici o explicaţie. Eugen Bejenariu, care era secretarul general al Guvernului, mi-a spus să mă cuminţesc pentru că altfel îmi pierd funcţia”.