În lumea politicii vâlcene lucrurile sunt deja rezolvate pe parcursul următorilor ani. În orice caz, după cum era deja cunoscut sediile celor două partide – PSD, recte PNL – sunt luate cu asalt, uşile sunt smulse din ţâţâni pentru că se împart funcţii. Este întocmai ca la hală, pe vremuri, când se băgau portocale sau ca la supermarketurile recente cu tigăi.
Se împing, se agită, cei din spate strigă la primii să ia mai puţin ca să ajungă la toată lumea. Sunt de toate felurile, bugetari majoritatea, se cunosc între ei de pe vremea când combăteau la alte partide. Unii feresc privirea ca să nu fie recunoscuţi. „Tu, tu nu erai acum trei ani la ăia?”, „Pardon, cred că mă confundaţi, eu sunt pentru prima dată aici”, îi răspunde omul, ridicându-şi gulerul speriat că a fost bunghit. Prin mulţime sunt şi femei, unele cu decolteuri, altele cu haine luate mai de ocazie. Hopa, sunt şi încă şefi de deconcentrate, uitaţi de fostul regim care vin să abjure.
E nebunie, cozile sunt imense. „Se împart funcţii!”, zvonul deja circulă prin tot oraşul între Prefectură, Consiliu Judeţean. La cârciumi, mai marii partidelor au şi ei listele pregătite. Este o întreagă matematică a omului şi locului.
Ne întoarcem la coadă, unuia i s-a făcut rău. „Ce dracu mai vrea şi ăsta, uite că-l caută moartea pe acasă”, se spune în mulţime. Dar omul vrea să iasă la pensie tot de pe o sinecură, nu-i aşa? „Aşa a trăit toată viaţă, schimbând partide şi pupând dosuri încă de pe vremea aialaltă”.
Se intră în sfârşit în sediul partidului. Dar acum începe cu adevărat greul. Îl vezi pe cel care ţi-a promis sprijinul. Îi zâmbeşti speriat, el îţi face cu ochiul şi îţi arată biroul şefului, dar îţi spune să aştepţi. Sunt multe fete prin jur, unele frumos (dez)brăcate, e şi pomul cu becuri galbene sau roşii. Stai în hol, te uiţi în spate la cei de afară care te privesc cu ură şi invidie că ai reuşit să calci pe pământul sfânt. Gata. Şeful e liber, de acolo iese un tip care îşi îndeasă căciula pe cap. E rândul tău.
Acolo e şi şeful cel mare, dar mai sunt şi vreo doi secunzi. Cu unul nu te ai prea bine, te ştie de acum 15 ani, când eraţi colegi şi aţi avut mai multe contre. De pe vremea CDR-ului.
Intri umil, dai căciula jos şi te apuci să o freci în palme. Normal că vrei şi tu ceva. Că te-ai săturat să fii marginalizat şi ţi-e teamă să nu cumva să nu fii luat în calcul. Evident că „te bucuri de scorul absolut uriaş cu care au fost câştigate alegerile. Neaşteptat de mare, dar e bine, nu-i aşa? Cei care au supt sângele au fost în sfârşit eliminaţi. S-a făcut dreptate”. Asta o spui cu voce tare. Deşi ai mai făcut asta şi acum patru ani, pe strada Argeş, la portocalii. Dar eşti deja obişnuit cu stilul.
Ăl mare se uită la tine. „Ce vrei?”. Cum ce vrei, normal că te interesează un loc călduţ la instituţia aia. Aia afli că e la ăilalţi. La aliaţii din uniune. Aoleo, e de rău că nu prea te ai bine cu aliaţii din uniune. E clar că eşti pe făraş dacă nu intervii. Te-ai scos, îţi aminteşti că fratele primei neveste are firma aia de construcţii, că ai şi tu pe cineva la Bucureşti. Enumeri. „Firma aia e vai de capul ei”, ţi se spune. „Da, dar poate face lucrări de canalizare la ţară şi de băgat apă”, reiei. Se uită pe o listă şi apoi ăl mare dă un telefon. La cârciumă, la ceilalţi. „Bă, îl am aici pe cutare… A, nu, mă nu a fost cu pedeleul, deşi nici împotriva lor, ia vezi mai ai vreun loc la chestia aia. Adjunct măcar?”. Apoi închide telefonul. „Da, se rezolvă, vorbim după 1. Cred că ajunct, veţi fi doi adjuncţi. Vezi că unul e de la ei, mai ales că principalul e tot de la ei. Dar e bine să avem şi omul nostru acolo. Hai, mă suni, pa!”
Eşti fericit. Gata, poţi să suni prietenii să le dai o bere şi să începi din nou traficul de influenţă. Eşti totuşi adjunct, nu? Ţi-ai păstrat poziţia în oraş şi din fericire şi amanta. O suni. E fericită, ştia că vei reuşi pentru că ţi-a ţinut pumnii.
Mergi pe stradă şi te uiţi la mulţime. Naivii, fraierii, uite-i cum muncesc în economia privată. Deşi e între sărbători. Să muncească, dacă nu au ştiut să se descurce.
VLAD SOAREa