Motto: “Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei” – Octavian Goga, 1916
Privim cu tristeţe la deciziile unui sistem corupt, nepăsător şi lacom, la un viitor fără rost care duce spre nicăieri, plin de decadenţă şi mită, plin de şmecherie, turnătorie şi furt. Un viitor care te cutremură când te gândeşti la urmaşi. Sistemul îşi bate joc de noi, ne manipulează, e deraiat, induce o stare bolnăvicioasă prin care am trecut în toţi aceşti ani. Tot prăpădul la care asistam astăzi este datorat neînţelegerii de către mase a importanţei adoptării Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara din ’90 conform căruia se interzicea orice funcţie publică foştilor securişti şi activişti şi colaboratorilor acestora. Aşa ne-am pricopsit cu toate deşeurile morale devenite peste noapte noua burghezie, ca să nu vorbim de scara putredă de valori, de faptul că ne conduc fiinţe care sunt, conform codului lor genetic, doar 97 la sută oameni. Parlamentarii noştri, căci la ei mă refer, sunt un gen de supraoameni, aş îndrăzni să spun că sunt mai presus de scutelnicii din istoria ţării. Scutelnicii erau de rang nobil, pentru ei există o lege separată de cea a poporului obişnuit, există un Cod al onoarei, aveau voie să facă multe, dar niciodată nu puteau sări calul, aveau nişte limite de care nu puteau trece, cum ar fi aceea de a nu-şi trăda Regele şi ţara. Parlamentarii noştri nu sunt doar scutiţi de taxe şi impozite, adică nu că nu ar fi obligaţi, dar nu şi le plătesc, iar fiscul uită să-i execute, pentru că, fiecare, în sine, este un mic Dumnezeu. Ei pot face vraişte legile ţării, pot legifera şi modifica după “pohta ce pohtesc”, pot trăda, pot înşela, pot minţi, pot săvârşi unele dintre cele mai grave infracţiuni şi pot merge la băute cu Justiţia. Pentru aceşti privilegiaţi nu există niciun Cod al onoarei, nu există nicio regulă, nicio oprelişte care să-i înfrâneze în manifestări sau acţiuni. Nu au nici măcar un popor care să-i sancţioneze. România este lumea lor, lumea celor mai puternici mafioţi. Aici nu simt niciun deranj, nicio jenă, pot scuipa seminţe în cap poporului, pot prădui visteria şi moşia regală şi pot să-şi trădeze ţara, pot chiar să contamineze lumea civilizată din afara lor. Acesta este paradoxul unei ţări pe care doar foamea o mai poate scoate în stradă. Toată ziua ne sunt prezentate aspecte de cât de penibili sunt cei care ne conduc, cât de proaste sunt legile în ţara asta … Ce facem noi? Ne înjurăm toată ziua, apărând sau acuzând, bălăcărind sau, dimpotrivă, ridicând în slăvi, politicienii. Interesează pe cineva că legile, Constituţia permit clasei politice să se scalde în mediocritate? Interesează pe cineva de ce meseria de parlamentar este atât de “profitabilă” ţinând cont de cât cheltuie fiecare în campania electorală? Trăim într-o ţară în care simpatizanţii unor partide se bucură când Parlamentul se opune Parchetului, considerând acţiunea ca având tentă politică, în loc să se gândească la articolul din Constituţie care spune că toţi suntem egali în faţa legii. În cine mai poate românul să aibă încredere când timp de aproape 80 de ani a fost înşelat şi lovit din toate părţile? În cine poate să aibă încredere când vede că toţi cei în care a sperat, din 1990 şi până în prezent, l-au înşelat, l-au lovit şi l-au trădat? În Guvern? Ce a făcut Guvernul pentru români? În Preşedinţie? Ce a făcut Preşedinţia pentru români? În clasa politică? Care politician şi-a respectat măcar în parte promisiunile electorale? În Justiţie? Câte hotărâri nedrepte a văzut românul şi de câte a auzit? În sindicat, sindicalişti şi lideri? Care lideri de sindicat au rămas cu el până la capăt şi nu l-au trădat? Da, românii nu mai au încredere decât în Dumnezeu, de asta sunt acele cozi imense la moaşte, la icoane, la vrăjitoare şi la popi. Neavând încredere în nimeni, românii s-au înstrăinat, s-au transformat în lupi singuratici. Aici spiritul de haită nu se mai simte, nu se mai leagă. Şi de aici statul român este lipsit de cea mai importantă şi mai mare forţă a sa, forţa poporului. Şi de asta politicienii pot face ce vor, nimeni nu le mai stă împotrivă, deoarece românii sunt dezbinaţi, lipsiţi de speranţă şi energie, închişi în ei, nesociabili, suspicioşi, egoişti şi din ce în ce mai reci unii cu alţii. Cine este vinovat de această stare de lucruri? Cu toţii ştim şi nu putem face nimic, deoarece nu suntem uniţi. Nu există om întreg la minte şi cu minimă decenţă care să nu-l scoată complet şi definitiv din cărţile politicii pe Crin Antonescu, după prestaţia lamentabilă din ultimele luni. Nu există om cu minimă raţiune care să nu recunoască impotenţa politico-administrativă a lui Ponta. Şi, de asemenea, nu există om cu creier funcţional care să nu înţeleagă că cei doi sunt exponenţii unei întregi turme de indivizi mediocri. În măsura în care aceştia au încă girul unui astfel de electorat, este clar că altul e locul unde se află buba… E clar, democraţia nu ne prieşte. Avem un popor de pensionari – toţi sunt părinţii noştri, de asistaţi social, la fel, însă tot ei, dragii noştri, votează precum oile, cu capetele plecate, fără să protesteze şi “lupii” locali îşi freacă burţile, banii ajungând în burtihanele lor. Poporul îndobitocit, în mare parte ignorant în mai toate cele, e împărţit, acum, în două: cei care ţin cu uslamiştii şi de cealaltă parte cei care ţin cu Traian Băsescu. Dar sunteţi sănătoşi la cap, măi oameni buni? Să ne luptăm între noi pe burţile goale şi ei să-şi frece mâinile de bucurie? Când ne vom deştepta?
ROMEO POPESCU