A fost odată ca niciodată o corabie. Una mare şi frumoasă, singura pe care o avea flota unui judeţ. Lustruită, aranjată, o bijuterie, nici nu se compara, să spunem aşa cu bricul Mircea. Anii au trecut peste ea şi corabia a început să se mai cojească pe ici pe acolo, dar în niciun caz, nu-i era afectată structura de rezistenţă.
După 1990 corabia noastră a fost curtată, au venit câţiva armatori, au privit-o şi le-a plăcut. Dar autorităţile au spus nu. Nu ne vindem ţara (ne-o furăm mai bine noi). Statul a început să devină din ce în ce mai sărac, iar corabia încă se plimba singură pe apele interne ale judeţului. Nimeni nu s-a gândit vreo clipă că ar mai trebui să apară şi alte corăbii pe lângă ea. Dacă autorităţile nu aveau bani să mai facă una, măcar să lase pe alţii. Că de, echipajul de pe acest velier ar trebui să se gândească şi la o soluţie în caz de Doamne Fereşte ceva. Exclus. Aşa ceva, pentru că majoritatea locuitorilor muncii din acest judeţ fie lucrau, fie depindeau de această corabie.
Şi neprevăzutul s-a produs. Undeva sub linia de plutire au apărut nişte fisuri. Mărunte, ce-i drept, dar care, din păcate, nu au fost luate în serios de autorităţi. Probabil că cei care conduceau corabia s-au dus cu o listă de reparaţii la autorităţi. Dar autorităţile spuneau că nu e grav şi tăiau de pe listă cele necesare unor reparaţii capitale, lăsând probabil pentru corabie detergent, mături şi niscai vopseluri.
Fisura s-a lărgit în timp şi corabia a început să ia apă. Din nou panică printre cei din echipaj. Din nou oamenii s-au dus la autorităţi cu o listă mai clară şi mult mai argumentată cu materiale de reparaţii. Dar nu, autorităţile au ridicat din umeri şi au întrebat dacă e grav. Normal că nu era aşa de grav, dar poate că pe viitor cine ştie.
Nici atunci aceste autorităţi nu s-au gândit la marinari, la mateloţi. În sensul de a face demersuri de a invita şi alţi armatori să vină şi să construiască alte corăbii. Autorităţile s-au mulţumit doar să se uite din când în când peste umăr şi să întrebe cum e situaţia. E din ce în ce mai grav, dar supravieţuim”. Mai rău este că atunci când corabia venea din mări îndepărtate autorităţile se obişnuiseră să primească şi ele acolo un suvenir ceva…
Nenorocirea s-a produs. Lemnul vechi, uzat a început să pleznească şi fisurile să devină găuri. Echipajul a sărit rapid sub punte şi a început să lipească, să improvizeze, să bage cârpe, să scoată apa. Era o nebunie, când părea că au astupat o gaură, cum apărea alta în partea opusă.
Iar la un moment dat, matematica absurdului a învins. Găurile noi care apăreau erau mai dese decât cele reparate. Echipajul sleit, obosit, mort de foame, ud până la piele nu mai ştia ce să facă.
Autorităţile au dat alarma, ce mai, au făcut iureş, au instituit comandament de urgenţă. Teatru de prost gust. Deveneau brusc atât de implicaţi. Prima măsură a fost să demită conducerea echipajului, apoi au încercat să o vândă, după ce au tras-o pe mal. Dar nu au avut succes. Mateloţii voiau să lucreze. Aşa că după două luni au trimis-o iar în apă, dar în ape mici, deşi nu au făcut nicio reparaţie.
Abia acum când au văzut că şi în ape mici corabia este pe cale să se ducă la fund, au tras-o la ţărm şi se plimbă în jurul ei şi nu ştiu ce să mai facă, de unde să se apuce.
Gurile rele spun că din marele galion s-ar putea ca într-un viitor apropiat să rămână doar o şalupă. Gurile şi mai rele spun că marele galion ar ajunge în viitorul apropiat lemn de foc. Doar cei mai optimişti spun că acest galion ar putea fi cumpărat de un armator strategic care ar face-o să redevină cândva regina mărilor. În tot acest timp mateloţii şi marinarii stau pe mal, fără bani şi se uită trist cum corabia chiar ancorată la ponton se scufundă pe fiecare zi cu câte un centimetru.
VLAD SOARE