Până nu de mult, prin mediile politice, cu transmitere prin mass-media naţională, a circulat ideea că USL a împărţit (ipotetic!) România în „ţara lor” şi „ţara noastră” sau viceversa, făcându-se trimitere la modul cum se vede politica uslamistă pe întregul teritoriu şi cum votează electoratul cu creierul spălat de Antena 3 şi celelalte posturi de televiziune guvernamentale. Se ştie, desigur, că zona din sudul şi estul ţării este o „zonă roşie”, cu deschidere politică ascunsă promovată de liderii ei spre Est, iar Ardealul şi întreg vestul ţării sunt, consecvent, pro-occidental, pro-capitalism. Tupeul şi critica mârlănească făcută de propagandiştii uslamişti la adresa opoziţiei actuale reunită sub sigla ARD, înfrigurează mulţimea celor neînregimentaţi politic dar şi pe cei care nu mai vor să fie reinstaurat comunismul în ţară, indiferent sub ce ascunziş ideologic se prezintă. Un caz evident, înscris în justificarea adevărului acestei idei deranjante pentru mulţi, este ceea ce s-a întâmplat, zilele trecute, la finalul adunării de lansare a candidaţilor USL la Târgu Mureş. În prezenţa lui Crin Antonescu şi Victor Ponta, s-a cântat, în aplauzele sălii, „Treceţi batalioane române Carpaţii!”. Este fără îndoială unul dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante cântece din istoria României, cu trimitere directă la unul dintre cele mai eroice şi glorioase momente din istoria noastră. Dar alegerea lui ca final al unei reuniuni electorale în mijlocul Transilvaniei este mai mult decât o inadecvare politică, este o provocare gratuită. Şi asta pentru că nimeni nu pune în discuţie în mod serios chestiunea integrităţii teritoriale a României, nici la Târgu Mureş, nici la Budapesta. Orice om lucid îşi dă seama că în context UE şi NATO, orice rediscutare teritorială a Europei este tabu, mai ales între două ţări membre ale acestor organizaţii. Decât să se fi cântat „Treceţi batalioane române Carpaţii”, mai bine vorbeau ei despre „Când trec autostrăzile noastre Carpaţii”. Aceşti politruci care au mâncat banii alegătorilor de peste 23 de ani fără să facă nimic decât să fure, acum ne cântă marşuri de pe timpul lui Ceauşescu, pentru a irita spiritele etnice. Cum de-şi permit partidele de la Putere să instige la dezgroparea securii luptei etnice? Şi pentru ce scop, dacă nu pentru împărţirea ideologică a ţării? Şi de ce numai ei şi alţii nu? La lansarea candidaţilor ARD, Mihail Neamţu a simţit nevoia să recite dintr-o celebră poezie a lui Radu Gyr, poet legionar. „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, o poezie cu o mare încărcătură emoţională ce ar trebui studiată în şcoli ca o capodoperă. Spiritele s-au încins, dar nimeni nu a încercat să vadă despre ce este vorba, cu adevărat. S-a spus despre autor, că a fost legionar. Este drept, dar Radu Gyr a fost ceva mai mult de atât: a fost un adevărat performer. A reuşit să fie întemniţat şi de Carol, şi de Antonescu, şi de comunişti. Pentru această poezie, a fost chiar condamnat la moarte, dar nu pentru vina de a fi fost legionar ci, pentru vina de a incita ţărănimea contra ordinii instaurate de comunişti. Există români care pot face diferenţa între poet şi operă, între convingerile politice ale unui om şi valoarea unei creaţii, dar ei sunt, mă tem, destul de puţini şi cu ei nu câştigi alegerile. Marea majoritate este uşor manipulabilă prin intermediul unor clişee bine fixate de educaţia comunistă inclusiv în privinţa legionarismului şi a simpatizanţilor acestei controversate mişcări din istoria României. Şi, în fond, de ce să nu se ridice Gheorghe şi Ion?! De ce să nu se ridice românii în legitima lor (şi a noastră) aspiraţie pentru libertate, normalitate, cinste? Pentru că trăim astăzi, într-o ţară infestată şi ocupată, furată de mafie, nu înseamnă libertate, ci iluzia libertăţii. Poţi înjura pe unii potentaţi, dacă eşti minţit, furat, manipulat şi nici măcar această înjurătură nu e liberă, ci e provocată, controlată, dirijată în toată gama posibilă, de la modul grosolan, până la cel subliminal. De ce să nu se ridice românii, de ce să nu-şi ia, în sfârşit, responsabili, soarta în mâini? Este momentul ca românii să înceapă să-şi cearnă clasa politică, să separe grâul de neghină. S-a ajuns foarte departe, în disperare şi mocirlă. Gheorghe şi Ion trebuie, chiar trebuie să se ridice. Nu cu puşcoace, fără cuţite, şi mai ales fără ură şi dezbinare. Ci cu responsabilitate şi în lumina raţiunii. Cu spirit civic şi adevărată simţire de români. Cine se teme de Gheorghe şi de Ion? Cine nu vrea ca ei să se ridice spre demnitate, spre libertate şi spre adevăratul interes al românilor? De ce să-i fie frică cuiva de simplele vorbe ale poeziei? Că ele au fost spuse/scrise de cine nu ar fi trebuit şi că ar fi fost recitate într-un context pe care nu-l consideraţi adecvat? Să fim serioşi. Este momentul. Acum este momentul. Până nu este prea târziu. Ca şi la începutul lui 1990, frica cea mare a comuniştilor şi acum şi a succesorilor lor parcaţi în USL este trezirea conştiinţei adevărate a neamului. E simplu, în doctrina netezitoare de gânduri se simt direct ameninţaţi de conştiinţa omului liber. Nu şi de dorinţele de parvenire de care nu sunt niciodată sătui. Mă revolt când observ că în democraţie libertatea de opinie e îngrădită dacă opiniile nu sunt conforme cu standardele democraţiei. Parcă la fel era în comunism: libertatea de opinie era garantată prin Constituţie, dar opiniile împotriva orânduirii socialiste erau interzise. Iată o altă strofă percutantă din Radu Gyr, strofă ce m-a marcat prin profunzimea ei: Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ Nici ochii când în lacrimi ţi-s/ Adevăratele înfrângeri/ Sunt renunţările la vis!
ROMEO POPESCU