Sublima Poartă otomană, împământenită în conștiința românească drept Înalta Poartă, a vegheat mult timp asupra deciziilor conducătorilor noștri. Puterea ei a creat un reflex național de servitute dus peste secole care, mai presus de toate, arată incapacitatea de a ne rezolva treburile singuri. Când sferele puterii dintr-un stat dau fuga să se plângă la mai marii lumii pârându-se, nu fac altceva decât să dezvăluie că națiunea lor este neguvernabilă și neguvernată. Pur și simplu ceri să fii dirijat din exterior, iar exteriorul te dirijează după propriile-i interese, nicidecum după nevoile tale. Nu lipsește nici birul din ecuație, doar forma de colectă s-a schimbat. Într-un asemenea mod, pentru acces în NATO, Uniunea Europeană și Schengen am dat și vom da tot, începând cu resursele de petrol, gazul și electricitatea, aurul Roșiei Montane și porturile de la Marea Neagră. Agricultura nu o dezvoltăm din cauză că facem concurență decidentei Franța. Turismul îl ținem jos să nu luăm clienții Elveției, Italiei, Spaniei sau sateliților Germaniei. Gudureala de slugă aservită pe lângă Poartă, a tuturor conducătorilor României, a făcut din țara asta un teritoriu pe care se acționează economic și militar doar pe criterii de vasalitate.
Este de neexplicat cum o țară care are Marea Neagră, Delta, Dunărea, bazin hidrografic extraordinar pentru resursa apă, a treia suprafață agricolă din Europa, munți, păduri, aur, țiței și gaze se zbate la limita subzistenței. Nu mai are sens să întrebăm unde sunt azi Sidex, fermele Comtim, Tepro, Rulmentul, Aro sau Oltchim.
Începând cu Monica Macovei a lui Traian Băsescu și sfârșind cu Klaus Iohannis, mai nou și cu șefii PSD, Poarta a revenit în actualitate, însă s-a mutat de la sud-est la vest. Mai exact, în curțile celor din Bruxelles și Veneția care au divanele la Berlin și Paris. Deci, în ciclul istoric, am schimbat stăpânii. Orice conflict instituțional trece prin ambasade sau Comisii europene transformându-ne într-un fel de dominion nedefinit ca și patronaj. Suntem ai cui vor să ne aibă, cu voia noastră.
Acum, în mod absolut penibil, am dus în fața Porții luminate o decizie privind decapitarea unui șef de instituție coercitivă. Mai precis, schimbarea Laurei Codruța Kovesi. Adică, nici atât nu suntem în stare să rezolvăm intern? Mâine pe cine mai judecăm la Veneția, vreun director de la CNADNR? Sau, poate un șef de serviciu din Romsilva. Dacă-i așa, de ce nu ne declarăm teritoriu anexat ori provincie și de ce nu alegem un Președinte belgian sau italian, cu Guvern franco-american? Măcar să știm o treabă.
Ne arde viața de zi cu zi și degradarea economico-socială, dar ne pieptănăm pe coridoarele frizeriilor venețiene, așteptând părerile unor străini cu privire la treburile noastre. După compromisul forțat cu acceptarea numirii Vioricăi în fruntea Guvernului, mă așteptam la cazul Kovesi ca Iohannis să spună imediat albă sau neagră, cu orice risc. Cu suspendare, fără suspendare, cu referendum sau fără, trebuia luată o decizie aici, nu arbitrată și în niciun caz în spusă dinafara granițelor. Vedeam apoi dacă CCR mai stă în graficul atribuțiunilor constituționale și ulterior ce orientări are norodul. Chiar dacă alegerea nu-i ușor de făcut, nu înțelegeam ce tot așteaptă Klaus. Stă după judecata altora, probabil mai luminați.
A lua, ca Președinte de stat, o decizie după recomandări externe, îți pune sub semnul întrebării loialitatea față de țară. Aruncă într-o lumină proastă capacitatea de a-ți asuma astfel de situații în care se vede mai bine ca oricând modul cum onorezi încrederea majorității românilor, nu după cum alegi, ci cum îți este personalitatea și determinarea.