La începutul lunii iulie, în paginile ziarului nostru am publicat un editorial intitulat „Sovietofonii” . În conținut am evidențiat atitudinea președintelui Traian Băsescu față de Rusia care este una ce apără demnitatea poporului nostru, legat de decizia corectă luată de mareșalul Antonescu privind trecerea Prutului și la șitatea Regelui Mihai care a pactizat cu cotropitorul țării. Urmare atitudinii șiefului statului, coloana a cincea a intereselor rusești în România își pierde influența și aceasta este cauza indignării și agresivității Rusiei față de Băsescu, principalul ” vinovat” de derusificare a României. Mareșalul Antonescu a luptat pentru un teritoriu furat României și, prin urmare, ceea ce a făcut, a făcut pentru țară. Asta înseamnă patriotism. Ru și uită că din 1939 până în 1940-1941 au fost aliații nemților. La temă, ne-am atenționat cititorii că „există un documentar – „The Soviet story care arată ce au făcut ru și alături de nemții cu care au fost aliați. Nu vă va veni să credeți. Te lasă fără glas când vezi că adevărata istorie este alta. Suntem mințiți de 66 de ani!” . Am reluat subiectul acesta, pentru că în săptămânalul de tranziție „Dilema veche” , cunoscutul Andrei Pleșu – scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei a publicat editorialul de mai jos. Merită a fi citit și în paginile Vocii Valcii, dar și să revedeți, pe Internet, filmul în cauză.
Romeo POPESCU ********************************************************************************************************************** „Acesta este un document de mare valoare. Vă avertizez că veți vedea imagini cutremurătoare, de neimaginat. Înțelegerea celor prezentate vă va ajuta să deveniți lucizi, să conștientizați natura criminală a comunismului dar și care a fost anvergura colaborării dintre URSS și Germania nazistă.” http://ro.netlog.com/go/out/url=http%3A%2F%2Fwww.jurnaltv.ro%2Fvideo%2FThe_Soviet_Story_Povestea_sovietelor_incredibil Un film antipatic… Andrei Pleșu „Dilema (6-12 octombrie) Acum o săptămână, Televiziunea Română a oferit publicului un film din 2008 al politologului, scenaristului și regizorului lituanian Edvins Snore. E vorba de un documentar despre istoria sovietică din perioada anterioară anului 1941, mai precis despre stalinismul anilor ’20 -’30 și despre strânsa colaborare sovieto-germană de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Filmul e cutremurător pentru că pune în circuitul public informații trecute îndeobște sub tăcere, pentru a nu leza onoarea marelui ” aliat” de la Răsărit și efigia, de un roz triumfal, a comunismului. Mă așteptam la reacții prompte în presa centrală. Filmul s-a bucurat de o bună audiență (2,5), în condițiile în care pe alte posturi se difuza un important meci de fotbal. Și totu și, până la ora când scriu acest text (duminică, 2 octombrie, la amiază), ziarele „atât de sensibile când e vorba de mici hârjoneli mondene, de șiutul de la Cluj al prim-ministrului, de hlizeala grotescă a liderului PP.DD și de atâtea alte mofturi și porcărele „tac masiv. Subiectul nu e destul de interesant și, de altfel, filmul e antipatic: ne pune rău cu ru și, cu Marx și Lenin, cu nostalgiile noastre ceau șiste, cu stânga universală, cu încăpățânatele idei fixe de care am ajuns să ne atașăm. În mod ironic, singura publicație care a semnalat episodul a fostLibertatea (Vocea Vâlcii „3 iulie 2011, mai înainte de redactorii publicației bucureștene „n.r.). Acest tip de boicot a însoțit, de altfel, și destinul planetar al filmului. Singura publicație de prestigiu care l-a aplaudat a fost The Economist. The New York Times l-a socotit cam părtinitor, cam pătimaș, cam prea colorat politic. Un istoric rus, Alexander Dyukov, a declarat că singura lui dorință după ce a văzut primele două treimi din film a fost să-l ucidă pe regizor și să dea foc ambasadei lituaniene de la Moscova. Doar țările baltice au înțeles să trateze documentarul lui Snore cu o solidară sobrietate. Ministrul Justiției lituanian a propus ca el să fie proiectat în șicoli, iar președintele lituanian l-a decorat pe autor. În rest, o precaută, tenace, tăcere. Eu însumi am văzut filmul oarecum întâmplător, pe Internet, prin amabilitatea dlui profesor Radu Ispirescu din Buzău, care mi l-a semnalat. Curând după ce l-am văzut, am avut ocazia, la Berlin, să cer părerea câtorva notorii istorici și sovietologi germani și americani. Nici unul nu auzise de The Soviet Story! Pe scurt, filmul e aproape îngropat. În cadrul unei demonstrații furios-nostalgice a unor tineri moscoviți, regizorul Snore a fost ars în efigie! Cam la asta se reduce, în Est și, mai ales în restul lumii, celebra Vergangenheitsbewältigung (” confruntarea cu trecutul”). The Soviet Story poate deschide un infinit front de dezbatere. Mă voi opri doar la o scurtă reflecție despre istorie: 1) Nu șitim istorie. Trăim, de regulă, toată viața, din ce-am învățat în liceu, ceea ce, în multe cazuri, e insuficient și manipulatoriu. Dar să zicem că e o ” vină” scuzabilă. În definitiv, nu toată lumea trebuie să se investească în cercetarea trecutului. Mai grav e că 2) Nu șitim istoria recentă, istoria de alaltăieri și de ieri, cea care a marcat soarta bunicilor și a părinților noștri. Și pe a noastră. Cu alte cuvinte, 3) Nu șitim istoria care ne privește. Nu vrem să pricepem ” cauzele”, sursele, limitele existenței proprii, alcătuirea ambianței în care ne-am format. Încă și mai grav e că 4) Nu vrem să șitim cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile. Trecutul e incomod. Ne poate contrazice opțiunile conjuncturale, poate infirma idiosincrasii, teze, ” principii” care ni se par mai importante decât adevărul gol-goluț. În sfârșit, 5) Preferăm să ne purtăm, să gândim și să ne exprimăm ca și cum am șiti. Pentru a ne obloji competența nu avem nevoie de fapte reale, de verificare, de bună-credință. Dimpotrivă. Le vom evita pentru a avea, în mod apodictic, dreptate. E motivul pentru care un film ca The Soviet Story e un produs antipatic, despre care e mai bine să tăcem. P.S. Televiziunea Română merită mulțumirile noastre pentru curajul de a difuza filmul. E cu atât mai regretabil că, dintr-o neglijență tehnică, numele celor care vorbesc pe parcursul documentarului au fost evacuate. Din această cauză, spectatorul neavizat nu află că, printre comentatori și analiști, se află personalități prodigioase, de la istoricul oxonian Norman Davies la Vladimir Bukovski, de la Françoise Thom și Nicolas Werth la Viktor Suvorov și la o sumedenie de oameni politici și parlamentari europeni, ca să nu mai vorbim de vechi cadre ale NKVD-ului. Greșeala s-ar putea repara, poate, la o difuzare ulterioară.