Se apropie ziua când „bilanţurile” vor năvăli pe sticlă şi în presa scrisă. Traian Băsescu îşi va fi consemnat, probabil, şi ultimul cuvânt în calitate de preşedinte, la terminarea celui de al doilea mandat la Cotroceni. El a fost, din perspectiva combaterii corupţiei generalizate şi instituţionalizate, omul providenţial. Ca să nu fiu înţeles greşit, aş preciza că numai un preşedinte hotărât, patriot cu adevărat, şi-ar fi pus la bătaie nu doar cariera politică, viitorul sau şi al partidului, plus familia, dar şi întregul său prestigiu în faţa comunităţii internaţionale.
Da, şi eu cred că istoria va fi dreaptă cu Băsescu, evidenţiind marele său rol pentru asanarea corupţiei, pentru reformarea clasei politice, chiar dacă în acest domeniu, lucrurile nu par atât de clare. Explicaţia pentru campania mediatică anti-Băsescu, fără precedent în istoria lumii prin amploare şi durată, este atât de simplă încât te minunezi cum românii nu-şi dau seama că Băsescu este cel care a rupt firul, care a întrerupt bunul mers al afacerilor Mafiei. Venind din interiorul clasei politice ultra-corupte, nefiind nici el, probabil, uşă de biserică, a încălcat legile Mafiei, a trădat interesele oligarhiei, a început un proces de destabilizare a sistemului. Ajutat de occidentali, Băsescu a pus bazele dezvoltării României prin delimitarea de sistemul politico-mafiot care sufocă economia, care împiedică progresul.
Începând din 2005, mâinile au început să nu se mai spele unele pe altele, datoriile între mafioţi au început să fie trădate. Şi asta, culmea, în interesul românului de rând, cel care îl înjură cu spume la gură pe Băsescu, în cor cu Antena3. Lupta Mafiei cu Băsescu a fost (şi este!) de fapt lupta de supravieţuire a membrilor acestui sistem putred care, după uciderea lui Ceauşescu, a înhăţat România. Îşi simt ameninţate averile, puterea şi libertatea. De aceea, viaţa lui Klaus Iohannis nu va fi deloc uşoară după 22 decembrie. Deocamdată, se bucură de autoritatea şi legitimitatea conferite de votul masiv în favoarea sa. Însă oricine se erodează. În plus, va începe inevitabil să acumuleze frustrări şi resentimente, pe măsură ce va alege pe cineva în defavoarea altcuiva sau va prefera o poziţie în dauna alteia.
Am văzut asta din plin, în trecut. Dintr-un ma¬re admirator al lui Traian Băsescu, înainte de 2004, Valentin Stan a devenit un anti-băsist feroce, după ce nu a primit o funcţie la Externe (ministru sau secretar de stat) care considera că i se cuvenea. La fel, marele anti-comunist Sorin Ilieşiu a ajuns şi el să se lăfăie pe ecranul Antenei 3, cot la cot cu echipa de propagandă a lui Dan Voiculescu, după ce a văzut că nu a fost propus preşedinte al Televiziunii Publice. Şi lista poate continua. Acest tip de aşteptări neîmplinite duc adesea la frustrări, resentimente, care se transformă adesea în duşmănii aprige. Iar, din păcate pentru el, Klaus Iohannis nu are cum să evite astfel de situaţii. După cum nu îi va fi uşor să gestioneze aşteptările, în general legitime, dar maximaliste, venite dinspre societatea civilă, dar care ignoră realitatea politică, care e mult mai complicată, o realitate în care compromisurile sunt inevitabile, chiar şi atunci când eşti animat de cele mai bune intenţii.
PS – Numai un pirat nebun ar fi fost în stare să atace corupţia, ţinând cuţitul în dinţi. Orice raţiune predictivă indică un singur lucru: Băsescu trebuia să dispară demult, înghiţit de mafia atot-puternică. 7,4 milioane de uslamişti încă se mai întreabă cine i-a învins. N-avem, deocamdată, puterea să aplaudăm. Ca la finalul pieselor de teatru excelente, spectatorii nu aplaudă imediat. Se lasă o pauză lungă, urmată de ropote asurzitoare. Noi trăim încă în pauza lungă, dinaintea ropotelor.