Save 20% off! Join our newsletter and get 20% off right away!

Comunistul Rotaru şi Experimentul Piteşti

Cum ar putea afla iubitul tovarăş Nicolae Ceauşescu, că la noi în ţară este bine, lucrurile au rămas aşa cum le-a lăsat el când a plecat şi noi ştim bine că este strălucitor pe lumea de dincolo de pământ, alături de Mao, Franco şi Lenin. Mai o şeptică, mai un popa-prostu’ trece timpu’! Acum vrem să-i spunem că, la 20 de ani după ce a plecat, a venit un nene de încredere, de prin judeţ, de la ţara Vâlcii, care s-a angajat să-i ducă mai departe, măreţele împliniri ale Epocii de Aur şi realizările „Partidului-Stat”. Nenea care a venit sâmbătă 5 iulie, după Ceauşescu, la conducerea PCR, este de încredere. I-ar fi plăcut dictatorului să-l cunoască. Îl cheamă tovarăşul Constantin Rotaru şi este un bun camarad, dedicat cauzei pierdute a epocii apuse.

Omul acesta, renăscând partidul nenorocirii naţionale, revigorează valorile lui Ion Ilici Iliescu, valori care, în România, au distrus elita societăţii româneşti din acea vreme, pentru a o face să accepte doctrina criminală comunistă ca fiind bună, umanitară şi pro-românească, când de fapt exact contrariul era adevărat.

Fenomenul Piteşti

O fi uitat Rotaru de “Experimentul Piteşti”? Ştiu tinerii României cum au fost torturaţi şi ucişi studenţii în perioada anilor 1949-1952? Experimentul Piteşti nu poate fi redus la o scuză pentru administrarea unor bătăi şi torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” deţinuţii politici, majoritatea studenţi, membri în grupări interzise de comunişti ca Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, precum şi cei inspiraţi de Garda de Fier sau membri sionişti ai comunităţii evreieşti din România. Esenţa metodei folosite la Piteşti era transformarea victimelor în cǎlǎi, tortura putând fi apreciatǎ drept un simplu mijloc, nu un scop. Fenomenul Piteşti reprezintă un subiect extraordinar de important pentru istoria recentă a României şi pentru clarificarea unor fapte rămase în misterul întunecat al perioadei comuniste. Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost lepădarea convingerilor şi ideilor politice şi religioase a deţinuţilor, şi în cele din urmă alterarea personalităţii până la punctul obedienţei absolute. Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse între aproximativ 1000 şi 5000. Este considerat a fi cel mai mare şi cel mai intensiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est. Cu ce tupeu renasc perverşii politici un partid care a făcut atâta rău oamenilor cărora le spuneau că îi slujesc? Rămâne de văzut câtă forţă va putea avea acest partid cu noii membri, care se pare că sunt, în majoritate, vârstnici şi, periferic, câţiva ţineri care nu au fost membri PCR înainte de 1990.

Raul POP