Mai există democraţie în România? Există suficiente voci, îngrijorător majoritatea venind din afară, care spun că da. Sau aproape. Oricum, e canceroasă şi există şanse minime de însănătoşire. Slabe de tot. România trece, în aceste momente, printr-o criză de identitate, până la urmă, aproape fără precedent. Privită cu dispreţ de Uniunea Europeană şi de America, ţara asta pare a-şi fi început drumul fără de întoarcere către haosul absolut din care va fi aproape imposibil de salvat.
USL, cu toate că realizează pericolul, se comportă, în continuare, ca un soldat al cărui ţel suprem nu este tăierea pâclei groase care se strânge în jurul acestui popor, ci ducerea până la capăt a unei supremei misiuni: aceea de a-l suspenda pe Băsescu. Cu orice chip şi prin orice mijloace!
Obsedaţi de dorinţa de a pune mâna pe puterea absolută Ponta şi Antonescu par doi preşcolari care au primit un cadou provizoriu, de mare însemnătate, Palatul Cotroceni, unde liberalul s-a instalat, nu în mod discret aşa cum anunţase, ci cu surle şi trâmbiţe, dând afară consilierii lui Băsescu şi, probabil, redecorând pe ici pe colo.
Închizând cu putere geamurile Palatului pentru a nu mai auzi ecourile vocilor venite din exterior, Antonescu e rupt de realitate şi a început, parcă, să doarmă mai mult şi mai des. La propriu. În paturile confortabile de la Cotroceni, somnul e profund şi mereu lipsit de revelaţii.
Pe partea cealaltă, Ponta, acest fin plagiator, şovăie nepermis de mult. Supărat că nu a reuşit, în urma votului de la referendum, să-l suspende pe Traian Băsescu, la presiunea „fraţilor” liberali a apelat la diferite tertipuri, care s-au dovedit, spre marea lor ruşine, nişte planuri concepute de amatori.
În primul act al acestei comedii, cu prea multe accente tragice, îmi amintesc, CCR a cerut listele şi numărul de alegători de la MAI care a transmis, fără echivoc, numărul, ca mai apoi să se răzgândească. Debusolat premierul Victor Ponta a crezut că poate rezolva el această nebuloasă şi a cerut numărarea populaţiei ţării.
Totuşi, CCR a insistat susţinând că nu aceasta este neapărat soluţia, ci transmiterea listelor electorale permanente. La fel de confuz, Ponta le-a transmis, plin de emfază, celor de la CCR că nu are listele, dacă că Parchetul, în mod cert, le deţine. Surprinzător, procurorii de la Parchet spun Curţii că au toate listele şi cifrele pe care şi le doresc numai că trebuie să le ceară. Judecătorii CCR nu mai înţeleg nici ei nimic. Decid să ceară listele nu la Parchet, ci la Guvern care, oricum, anunţase că nu le are.
Pentru moment, validarea sau invalidarea referendumului sunt noţiuni ce rămân suspendate, până la un nou act al comediei.
Dar, din toată această luptă la baionetă dusă de USL mă sperie, realmente, obsesia lui Antonescu de a fi preşedintele ţării. Nu am ascuns niciodată că acest individ nu mi-a plăcut niciodată prea mult. Pot argumenta.
În primul rând nu-mi pot da ţara pe mâna unuia care a chiulit din viaţa politică de când îl ştiu, preferând, de cele mai multe ori, starea de hibernare. Am prea mult orgoliu pentru un asemenea compromis. Apoi, mă enervează, peste măsură, aroganţa cu care vorbeşte, mereu cu capul ţeapăn privind spre tavan sau cer, de parcă primeşte, în momentul discursurilor, intervenţii divine. Dar ceea ce mă sperie cu adevărat, pe lângă hăhăiala sa interminabilă, este felul în care este privit de Occident. Deloc cu ochi buni. Şi asta spune multe de destinul pe care poate avea România dacă ea va fi condusă de Antonescu.
Grav este că liberalul, cu o ignoranţă care sperie, nu conştientizează că semnalele venite din străinătate nu sunt deloc favorabile USL şi, în principal, cum zicem, lui Antonescu. Şi atunci, întreb, cu ce drept acest liberal sfidează arogant pe toţi aceşti oameni, care spun că manevrele tale politice, la nivel de preşedinţie, guvern şi parlament, au depăşit cadrul legal şi că e de cascadorii râsului să încerci să construieşti o majoritate convenabilă pentru suspendarea preşedintelui doar pentru că nu-ţi convine că românii au spus altceva la vot? Penibil!
Traian Băsescu, zicea Geoană, e un capitol care trebuie încheiat. Bun! Dar, oare, poate fi unul ca Antonescu viitorul acestei ţări?
OLIVIA PÎRVU – CÎRCIU