Într-o seară răsfoiam o carte cu poveşti recent apărută sub egida unei distinse edituri de specialitate. Am fost şocat într-un mod neplăcut de modul superficial în care sunt tratate temele, de lipsa totală de dramatism, de slaba conturare a personajelor, pe scurt, de maniera intolerabilă în care se tratează acest gen de literatură. Cum putem spera, seara la culcare, să ne adormim copiii cu astfel de poveşti? Am luat atunci la întâmplare următoarea povestioară:
Era iarnă. O vrăbiuţă zgribulită de frig a venit până lângă uşa unde bunica pusese o strachină cu mălai pentru găini. Vrăbiuţa a început să ciugulească bucuroasă. Deodată, motanul Vasile s-a repezit să o înhaţe.
Bunica a ieşit cu un măturoi în curte:
● Nu-ţi este ruşine? N-o vezi cât e de mică? a spus bunica şi atunci motanului i-a fost foarte ruşine pentru fapta sa urâtă…
*********
Am rescris-o într-o manieră nouă, dramatică, plină de nerv şi tensiune. A ieşit ceea ce urmează:
Era o iarnă neobişnuit de geroasă. Copacii mai şubrezi se prăbuşeau sub povara zăpezii, iar aerul era atât de rece încât numai cu greu îl puteai respira. Vântul sufla tăios în toate direcţiile. Tremurând din toate încheieturile, în curtea bunicii a pătruns o biată vrăbiuţă bătrână şi bolnavă, desculţă şi cu capul gol, icnind la fiecare pas pentrucă bietele ei picioruşe sângerau cumplit sfârtecate de crusta de gheaţă care acoperise pământul. De zburat, nu putea zbura pentrucă sărmanele ei aripioare erau atât de îngheţate încât cu greu vrăbiuţa noastră ar fi putut spune care îi este stânga şi care dreapta. În afară de puţină zăpadă nu mâncase nimic de aproape două săptămâni şi, din cauza foamei, penele îi căzuseră una câte una, lăsând-o şi mai expusă frigului. Zadarnic se chinuia să se înfăşoare într-o biată zdreanţă peticită găsită în spatele unei latrine, crivăţul o izbea, fără milă, peste tot, iar pielea ei, din roz-trandafirie cândva, era acum de culoarea vinetei coapte. Cu ochii înecaţi în lacrimi, tuşind mereu şi abia mai răsuflând, vrăbiuţa noastră căuta disperată cu privirea un ungher mai ascuns unde să se poată odihni, ferită măcar o clipă de vârtejurile de zăpadă, când văzu, ca prin ceaţă, strachina cu mălai pe care bunica o pusese în cerdac pentru găini. Adunându-şi ultimele puteri, poticnindu-se şi gemând la fiecare pas, biata vrăbiuţă reuşi cu greu să ajungă la strachina salvatoare dar, vai, ajunsă acolo, nu mai avu puterea decât să cadă într-un leşin profund. Zgomotul căzăturii l-a trezit imediat pe motanul Vasile care dormea îmbuibat, după o masă copioasă, somnul fără de griji atât de caracteristic indivizilor fără ocupaţie. Vasile se întinse de-i trosniră toate încheieturile şi se uită leneş în direcţia strachinei. Acolo, o zări întinsă goală pe zăpadă, pe biata făptură căreia crivăţul nemilos îi smulsese şi bruma de veşmânt pe care o mai avusese. La vederea trupului gol, ochii lui Vasile sclipiră luminaţi lăuntric de pofte mârşave. Gândul unei mese îmbelşugate îl făcu să scoată un geamăt de plăcere şi, cu pupilele dilatate, cu nările fremătând, rânjind satanic, se apropie cu o încetineală înnebunitoare de strachina fatală. Lividă de spaimă, străbătută prin tot corpul de fiori reci, biata vrăbiuţă trezită din leşin de răsuflarea lui fierbinte, privea neputincioasă la mustăţile lui îngălbenite de tutun (bunica era o fumătoare înrăită), la dinţii lui mari cu strungăreaţă, la trupul lui masiv, bărbătesc, fără a putea schiţa nici cel mai firav gest de apărare…
N-o să mă credeţi, dar din lotul de o sută de copiii cărora li s-a citit seara, la culcare, această poveste, niciunul nu a rămas treaz până la acest punct al naraţiunii.