Save 20% off! Join our newsletter and get 20% off right away!

Teodor Brucăr a murit, dar vocea lui rămâne cu noi

Vineri, 22 martie, unul dintre cei mai eleganţi, discreţi şi pregătiţi jurnalişti vâlceni s-a stins din viaţă după o lungă şi nemeritată suferinţă. Tudorel Brucăr a murit dar emisiunile sale înregistrate vor continua să existe. Ca şi textele scrise pe diferite publicaţii on-line şi pe bloguri. A fost cu siguranţă un om de radio de excepţie, cu voce, har, talent şi cu foarte multe cunoştinţe profesionale. Specializat în muzică, în istorie discografică, a realizat din anii 1991 mii de emisiuni , majoritatea muzicale, fiind cea mai cunoscută voce a postului de Radio ETALON, unul din primele posturi private de radio din ţara noastră. Tudorel Brucăr şi-a iubit meseria de jurnalist. Nu a făcut-o nici pentru bani, nici pentru faimă, nici din orgoliu. Nu a regretat, aşa cum niciun jurnalist profesionist nu regretă, lipsa concediilor, a zilelor de sărbători legale libere, nu a regretat programul dificil, stresul, greutăţile cotidiene.

Pe cât este de frumoasă, pe cât este de generoasă cu cei care o iubesc, pe cât de palpitantă este uneori, meseria de ziarist rămâne, din păcate, una extrem de riscantă. Puţini jurnaliştii apucă vârsta de pensionare, iar cei care chiar cred în meserie o practică şi după această vârstă. Toate acestea le ştia Tudorel Brucăr. El îi cunoscuse şi le citise articolele ziariştilor vâlceni Dorel Iuga, George Rădiţă, Gheorghe Stamate sau Tudor Iosifaru. Ştia că aceştia au murit prematur poate şi pentru că au ales acest job stresant, deşi s-ar fi putut retrage oricând spre activităţi mai calme. Dacă l-aţi cunoscut ca om, aţi fost coleg, vecin, rudă, cunoscut, ascultător al lui Teodor Brucăr plângeţi-l ca OM. Nu-l plângeţi şi nu-l deplângeţi ca jurnalist pentru că a vrut şi a fost mândru că a fost pionier al presei audio video din România postdecembristă. „Biografia mea este o regiune foarte bine delimitată: se învecinează la nord cu dilema, la sud cu literatura, la est cu visul şi la vest cu muzica. În rest, intrarea liberă…” scria Tudorel pe blogul lui. Din multele sale texte credem că merită redat unul pe care îl publicăm în continuare:

************************************************************************************************************************************

Maestrul şi singurătatea

Vreau să cobor! Nu mai vreau nicăieri. Gata, m-am distrat destul, simt că mi se pune un nod în gât. Ca în copilărie, când am vrut să fug cu circul. Venea mereu, într-un anotimp incert, primăvara prea devreme sau toamna prea târziu, o căruţă. Avea roţi mari, de camion, pe capră stătea, veşnic afumat, Marele Maestru – Artistul. În spate erau păpuşile, săbiile pe care le înghiţea, porumbeii pe care-i extrăgea dintr-o căciulă veche, baticurile decolorate pe care le desfăşura fără să le înnoade, săculeţul cu bănuţii pe care ni-i scotea nouă pe urechi, trompeta; peste toate aruncase o prelată. Din clipa când se apuca să rupă bilete dintr-un soi de chitanţier soios, intram în lumea lui: la început cu spaimă şi curiozitate, apoi cu bucurie, cu încântare. Râdeam cu lacrimi când păpuşile lui se trosneau, se alergau, se înjurau, se pupau, după cum trăgea Artistul de sfori, de undeva de deasupra unui cearceaf pe care scria cu litere colorate neliniştitor, lângă căpăţâna unui leu îngândurat: CIRCU. Dar numărul care ne scotea din minţi, ne arunca în delir, pe care-l visam şi noaptea, era cu un păpuşel-solist. De ce i-o fi pus numele Vasilică nu ştiu, îl ţinea pe genunchi şi ăla turuia vrute şi nevrute. Îi punea întrebări, îi puneam şi noi, Vasilică răspundea ca la carte. Cine vorbeşte? ne întrebam înnebuniţi, pentru că Artistul nu deschidea gura, nici măcar nu-şi mişca buzele, iar în spatele păpuşelului nu mai era nimeni.

Marele Maestru făcea de toate cu plăcere, cu o luminiţă care i se aprindea în ochi când începea reprezentaţia, apoi, la sfârşit, când plecam care-ncotro, i se stingea sfârâind. Lumea zicea că-i un om rău şi ne sfătuia să-l ocolim. Nici acum nu cred că era rău, ci foarte singur. Îşi stabilise cartierul general la marginea oraşului, ne duceam până acolo să-l spionăm, n-am înţeles cum se putea hăhăi cu noi noaptea un om care ziua scotea flăcări pe nas. N-am înţeles de ce era noaptea vesel, ziua trist. “Asta-i viaţa de artist”, se mulţumea tata să-mi recite, cu aerul că ştia mai multe.

Într-o dimineaţă confuză, ca alea care miros a bere trezită, oamenii l-au găsit pe Artist zăcând lângă căruţă, cu ochii larg deschişi, cu privirea îndreptată departe, spre cer. Razele soarelui lingeau gamela din care l-am văzut de atâtea ori mâncând. Trompeta cânta singură, porumbeii ciuguleau tacticoşi pietricele. Însă Vasilică dispăruse. Fugiseră şi „Mireasa”, „Hoţomanul”, „Vardistul”, „Zgârcitul”, „Popa”, „Prostănacul”…  Unii povesteau că i-au văzut îndepărtându-se grăbiţi, cu mânuţele lor de lemn bine lustruit pătate de sânge. „

Acest articol publicat pe blogul personal, blog pe care puteţi citi multe texte memorabile semnate de Tudorel, a fost scris cu câteva zile înainte ca medicii să descopere că Tudorel suferă de o boală incurabilă. Redacţia „Vocea Vâlcii” transmite sincere condoleanţe familiei Brucăr. În amintirea noastră, vei fi mereu prezent TEODOR BRUCĂR.  Dumnezeu să aibă grijă de sufletul tău Tudorel!