Save 20% off! Join our newsletter and get 20% off right away!

Povești despre adopții de succes: Fetița care și-a ales părinții

Pentru că luna iunie poate fi considerată și luna dedicată copiilor, deorece celebrăm zile de conștientizare a importanței copiilor în viața noastră, dar mai ales pentru că la noi în țară 5 iunie este cunoscută ca Ziua Națională a Adopției, VOCEA VÂLCII vă oferă poveştile câtorva dintre familiile de vâlceni care au ales varianta adopţiei. De asemenea, vă spunem aproape tot ce trebuie să ştiţi despre procedurile de adopție a unui copilaș

”Am aflat că nu voi putea da naştere unui copil”

Înainte de a începe să vă împărtăşim experienţa noastră în procesul de adopţie, îmi doresc să înţelegeţi cum am ajuns pe acest drum, deoarece foarte multă lume ne spune cât de norocoasă este ea, iar adevărul este că noi suntem cei norocoşi.
Povestea noastră începea în februarie 2012, iar eu aveam 18 ani când în urma unui diagnostic destul de grav am aflat că nu voi putea da naştere unui copil. Spun “a da naştere” şi nu “a fi mamă” pentru că a fi mamă este mult mai mult de atât, este mult mai mult şi mult mai frumos decât cele 9 luni în care acel copil se află în pântecul ce îi dă viaţă. Fireşte, fără acele 9 luni, nici mamele biologice, nici cele din inimă nu ar putea ajunge mame, dar este nevoie de mult mai mult pentru a te numi mamă.
Călătoria noastră începea atunci, atât ca şi cuplu, cât şi ca familie, iar eu am avut parte de un sprijin moral fantastic, am avut şi am alături un om minunat care nu doar că m-a sprijinit pe parcursul bolii, dar a continuat să mă privească ca pe un om normal, fără nici o problemă. După 3 ani ne-am căsătorit şi după alţi 3 am început să simţim că fetiţa noastră s-a născut undeva în lume şi ne aşteaptă să o aducem acasă.

”Am plecat la drum cu dorinţa de a adopta un copil cât mai mic”

Aşa s-a întâmplat ca în februarie 2018 să depunem actele pentru atestatul de familie adoptatoare. Nu o să vă spun că a fost uşor, poate doar din punct de vedere legislativ, acolo lucrurile au decurs firesc, însă pe plan emoţional lucrurile nu erau prea roz. În acea perioadă auzeam doar de femei însărcinate în jurul meu şi deşi le doream tot binele din lume, o mică parte din mine era atât de afectată şi de geloasă încât dacă auzeam că se plâng de vreo durere le consideram cele mai egoiste fiinţe. Credeam atunci că ele nu realizează cât sunt de norocoase şi probabil fiecare femeie care se confruntă cu infertilitatea, indiferent cum a apărut aceasta, se va simţi măcar pentru un moment rănită.
Ajungând să depunem actele pentru atestat am înţeles că nu se caută copil pentru părinţi, ci doar părinţi pentru copii, că ei sunt cei mai importanţi, că sunt puşi pe primul plan şi că adopţia trebuie să se desfăşoare în interesul suprem al copilului. Am plecat la drum cu dorinţa de a adopta un copil cât mai mic, nou născut dacă s-ar fi putut, dar am înţeles pe parcurs că fiecare copil e unic şi îşi aşteaptă părinţii adevăraţi să îl ia acasă; am înţeles că aceste minuni nu te aşteaptă într-un glob de cristal şi că pot veni cu un bagaj emoţional pentru care trebuie să fii pregătit şi mai ales am înţeles că iubirea lor, odată ce o câştigi este infinită.
Procedura obţinerii atestatului a fost emoţionantă, nu ne doream un copil perfect, ci doar să nu aibă probleme irecuperabile, deoarece ştiam că bagajul nostru emoţional nu ar fi suportat încărcătura suplimentară. Aşa ca după 3 luni am obţinut atestatul de familie aptă să adopte. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne programăm pentru a vedea lista copiilor greu adoptabili despre care ni se vorbise şi în timpul cursurilor, iar acolo am văzut şi blocat o copilă cu ochii ca doua măsline negre, suspectă de o boala pe care am fi încercat să ne-o asumam dacă s-ar fi confirmat.

”Fetița cu ochii negri care ne-a furat sufletul”

A urmat o săptămână în care am aşteptat detalii despre fetiţa cu ochii negri, pentru că era din alt judeţ, dar se pare că fetiţa noastră ne-a ales prin softul de potrivire şi când am primit telefonul prin care am fost anuntaţi că am intrat în potrivire am ştiut că e felul ei de a ne trage de mânecă şi de a ne anunţa că e pregătită să vină acasă. Nu are rost să vă mai povestesc despre nopţile nedormite până am ajuns să o cunoaştem, dar o să vă povestesc despre cum a fost şi ce am simţit în momentul în care am cunoscut-o. Era atât de mică, dar avea un zâmbet atât de mare încât ar fi putut cuceri pe oricine într-o secundă. A zburat în braţele soţului meu şi nu i-a mai dat drumul, iar abia pe finalul vizitei a venit şi la mine în braţe. Nu am fi vrut să mai plecăm fără ea şi din acel moment am ştiut că ea ne aştepta pe noi, iar noi pe ea. Încercam să îmi dau seama cum am putut trăi fără ea şi eram atât de emoţionaţi când ne privea cu ochişorii ei mari, iar când râdea, era cel mai frumos sunet din lume. O priveam şi nu ne venea să credem că e adevărată şi că ne aştepta pe noi.
La vizitele următoare ne-a fost din ce în ce mai greu să ne despărţim de ea, dar când a ajuns acasă a fost ca şi cum ar fi fost acolo dintodeauna. Nu a fost uşor, a trebuit să recuperăm destul de multe cu ea, pentru că aşa cum spuneam, copiii aceştia nu ne aşteaptă într-un glob de cristal, am făcut kinetoterapie şi abia la 2 ani a plecat singurică pe picioare, încă refuză anumite tipuri de mâncare, îi este încă foarte greu să încerce lucruri noi şi a durat ceva până a acceptat alţi copii în jurul ei, însă suntem convinşi că împreună vom reuşi să ne dezvoltăm armonios pe toate planurile, iar fericirea şi zâmbetul ei merită orice sacrificiu.

O familie fericită

Anul acesta, în iunie, împlinim 2 ani de când suntem o familie şi nu îmi pot imagina cum ar arăta viaţa noastră fără ea. Este minunată din toate punctele de vedere, cu tot cu încăpăţânarea ei, ne luminează zilele, iar seara, la culcare, când mânuţele ei mici îmi cuprind faţa, năsucul ei îl atinge pe al meu şi ne pupam ca eschimoşii, guriţa ei mică rosteşte cele mai minunate cuvinte din lume: te iubesc, mami! iar eu mă consider cea mai norocoasă femeie, mamă.
Ca o încheiere îmi doresc să vă spun că indiferent dacă va hotăraţi să vă căutaţi copilul în lista de copii greu adoptabili sau dacă aşteptaţi potrivirea, atunci când va fi pregătit, cumva, copilul dumneavoastră va veni acasă, acolo unde îi este locul şi unde îl aşteptaţi cu atâta dor şi dragoste, iar toate greutăţile vor deveni fulgi de nea în comparaţie cu dragostea şi împlinirea ce o aduc ei in viaţa noastră.

Cum poți adopta un copil?

Pentru a adopta un copil, orice familie sau cuplu (nu este neapărat necesar ca cei doi să fie căsătoriţi) trebuie să se adreseze Biroului Adopţii din cadrul Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copiului (DGASPC) Vâlcea.

După întocmirea unui dosar destul de consistent, familia va trece prin mai multe faze de observaţie. Va primi de mai multe ori vizita unei echipe DGASPC, după care va urma faza testelor psihologice.

După ce membrii familiei vor trece şi de această etapă, vor urma cursurile, care se vor desfăşura la sediul instituţiei. Abia în urma acestui proces familia va primi un atestat prin care va fi declarată familie adoptatoare.

Atestatul este valabil timp de un an, iar dacă în acest interval nu se identifică un copil care să se potrivească profilului familiei respective, atestatul trebuie să fie reînnoit.